Un bocanc în gură și un pumn după cap

Am văzut și revăzut Stalker în regia lui Andrei Tarkovski, până mi-am simțit capul vâjâind și mi s-a părut că sunt Don Quijote cu fustă căutând sensul existențial (acesta este un concept filosofic uns cu miere și glod), întrebându-mă, iar și iar, ce parte din noi ne înalță din maldărul acesta de ,,existențe” care răsar și apun atât de străin de noi. Atât de armonios și stingher, dând totul, parcă fără să ceară ceva în schimb. Noi călcăm uneori tot ce respiră, tot ce vibrează, tot ce este, înaintând cu iubirea și ura din noi.

Mă simt ca într-o cazarmă. Am uniforma pătată de mâncare, bocancii sunt stâlciți, iar părul năclăit îmi cade peste ochii miopi. Când cineva se apropie de mine, îmi ridic mâinile compulsiv deasupra capului și-mi vine să urlu ceva nedeslușit. Dorm pe o bucată de pământ rece și mă doare pieptul. Sau nu. Mă doare pieptul aflat dincolo de ,,pieptul” real. Mă doare tot ce nu se vede. Mă doare tot ce nu aud, nu înțeleg și nu știu.

Continue reading

Teleleu pe marginea trotuarului

Ori de câte ori mi se pare că viața este insipidă, dureroasă, ori, pur și simplu, se simte ca o mână de fân cosit, îndesat în gâtul îngust, merg în gară și mă așez pe marginea trotuarului. Îmi aprind o țigară, care arde oricum în neștire fără mine, îmi rotesc privirea de câteva ori, apoi mă holbez la oameni. Când zăpușeala face ca asfaltul să frigă, înfulec o înghețată, în care se simte gustul de ou și gheață.

Taximetriștii stau pe o rână, sprijiniți de volan, își rotesc ceasurile ieftine și așteaptă câte o comandă. Câte un nefericit al sorții cară sisific o geantă, umplută cu cine știe ce pietre moldovenești (fripturi, pârjoale, dulcețuri și altele de-ale gurii); aceștia sunt studenții, cu blugii strânși pe picioare, telefoane scumpe și vise mucegăite. Îi recunoști fără greutate, fiind din aceeași haită, cu pielea lipită de coaste și cursurile pătate de zacuscă.

Gara este adesea pustie, mizerabilă, iar oamenii străzii, cu haine răpănoase și pungi cu lipici din care trag, apoi le sug ținându-le între buze, stau într-un colț, își ling dinții stricați, rânjesc și întind mâna după 1 leu. La început, privesc doamnele curtenitor, își împing pieptul în față, zâmbesc și un colț galben li se zărește ca o turlă, își dreg vocea și cer mieros bani de mâncare, inventând câte o poveste.
Continue reading

Clătit de celebritate

Articol de Simona Poclid
***

Știți filmele acelea super siropoase cu câte un scriitor, musai ajuns celebru peste o noapte sau mai multe, care se întâlnește cu persoane de tot soiul, scrie două sau trei capitole în zilele proaste, înfulecă mâncăruri alese și se delectează cu băuturi fine? Totul asezonat cu o poveste de dragoste interzisă proastă, câteva intrigi care se sting înainte de a deveni cenușă și alte umpluturi?

Ei bine, în viața reală, chestiunea acesta de-a scriitorul este mult mai… cenușie. ,,Se lasă cu” mulți covrigi mâncați pe fugă, țigări ,,la bucată”, cărți răsfoite alarmant, câte un film de Hitchcock ca să-ți faci mâinile să nu mai tremure, un paragraf pe care îl poți scrie într-un minut sau la care te poți holba zile întregi, până-ți epuizezi înjurăturile. Aștepți. Marea idee. Marele personaj. Uneori, cauți atât de mult cuvintele, scenariile, imaginile, povestea în ansamblul ei, încât te doare stomacul, ți se umflă venele gâtului și pari un psihopat.
Continue reading

Teatru în stomac – așa cum l-am trăit și perceput

Articol de Cristian Niculcea  

***

Cuvântul e o armă… o alifie… un cântec. Sunt cuvintele unui prieten (același prieten cu bunica 🙂 ) și mă folosesc de ele spre a schița firav-abilitata-mi opinie despre miracolul unei cărți.

O carte poate fi o aventură, o însemnătate, o pildă. Armonia cuvintelor modificând spațiul personal într-un univers în care imaginarul te preumblă în atâtea dimensiuni pe câte îți va construi pătrunzătoarea vrajă a artistului creator.
Continue reading

Serenadă Datagroup

Articol de Cristian Niculcea  

***

Naturalul e atunci când te scuturi de frisoanele perturbărilor cotidiene. Te extragi din angrenajul cutiei de viteze și te odihnești pe ”liber”, în firescul pe care îl conștientizezi probabil ca pe o formă de antigravitație. Plutirea aceasta îți scoate în cale portrete de familie: distingi de la metri depărtare bufnița Datagroup-ului, așadar ai găsit adresa. Recunoști pe Hary și Claudiu, așezați la o masă împreună cu un domn, deci ”nu încă”.

Te îndrepți spre pupitru, identificându-l pe Dani fără marjă de eroare. Laolaltă cu jovialul Radu. Dani induce un sentiment deja-vu, e omul locului, oricare ar fi acel loc. Te înconjoară, te întâmpină ca oxigenul.
Continue reading

Catifea

S-a uscat pălămida peste lacrimi de ciment, mormoloci mumificaţi strănută cenuşa în puţuri. Fără boare de vânt, amprenta tălpilor se dizolvă în coloane verticale, şerpuite doar de lentoarea moleculelor. Pustiu şi flămând, cerul aspiră inerenţa telurică. Stefuţ îşi răsfaţă fesele într-un muşuroi abandonat; chircit, sub palme frământă grumazul, îşi stoarce granule de sare din pleoapele arse.

La o cocoaşă de izlaz mai sus, Mirana se roteşte cu mâinile întise şi cântă. Miracole centrifugale i-au întins fusta şi clopotul s-a transformat într-un titirez înflorat. Singurii ochi care i-ar putea urca pe coapsele dezvelite tremură maturaţi într-o saramură uscată.

– Lie, lie, ciooo-cârli… heeei, Stefuţ! Stefuuuţ!
Continue reading

Insula Tăntăluş (fragment)

Stuful pocneşte în vânt. Şiroaie grele, pietroase, te lovesc până îţi îndoaie ceafa. Sunt calde, dor, se sparg în creştet şi îţi plantează ecouri între urechi. Cerul s-a spintecat, sângerează, mânjeşte puritatea nopţii. Coloane purpurii au luminat balta, cât să-i vezi siluetele plaurilor şi deschiderea spre o apă mai mare.

– Teribil balamuc sub nori! Mai sus, deasupra lor, trebuie să fie o linişte absolută.
Marţianul părea la fel de impasibil ca mine sub loviturile şi urletele furtunii. Chiar mai dezinvolt acum, ud şi împins de vânt, decât în răsfăţul focului de tabără.
– Da, probabil… Linişte.
– Sunt ghid în Deltă de când mă ştiu. N-am văzut noapte cu aşa cer aprins. Şi nici turist să-i placă ploaia cum îţi place ţie.
Continue reading

Doza de Olanu

“Unde se fărâmă dealurile peste şesul mut şi Oltul se tăvăleşte într-o ciorbă noroioasă, se unesc două cărări de glod, bătătorite sub tălpi goale şi copite de cal. Acolo sălăşluieşte peste veacuri teiul hâd, borna satului Olanu. Mai la vale, fumegă casa lui Măgădan, rudarul. Şi peste pârleazul din mărăcini, începe întinderea de araci. Goi, găunoşi şi strâmbi, purtând pe vârfuri mucegaiul vremii.

Sunt aliniaţi cu stricteţe; tăcuţi şi fioroşi, ca o armată blestemată de morţi vii. S-au născut sub tăişul toporului, privind spre cer. Şi au rămas aţintiţi spre cer, cerşind milă: un singur fulger care să-i reîntoarcă în pământ. S-au adunat nori grei şi plouă. Poate acum.”

Da, încă un Paşte fericit în pădurile olaniste. Feerice ţinuturi, deşi nu mai simt aceeaşi magie copilărească. Sunt convins că nimic nu s-a schimbat la aspectul geografic, problema este la mine – mi s-au ramolit simţurile, receptorii nu mai adună întreaga fabuloşenie.
Continue reading

Munca din dormitor

O lămurire pentru cunoscuţii care au impresia că stau toată ziua în dormitor şi mă uit la tavan:
meditatie

Da, aşa este.
Doar că realitatea prezintă multe nuanţe, în funcţie de perspectivă. Ceea ce ei ar numi dormitare, lenevire sau desmierdat gâscanul, eu numesc muncă. Mai exact, un preludiu al muncii: etapa de meditare.
Cum ar fi spus şi marele Gambetta, dacă era englez:
“Meditation brings wisdom, lack of mediation leaves ignorance. Know well what leads you forward and what holds you back!”
Continue reading