Românii pot salva omenirea

apocalipsa romaniaÎntr-o perioadă tulbure, agitată de predicţii apocaliptice (foamete, suprapopularea planetei), românii sunt aproape de reţeta salvării. Noi, cei mai moţaţi dintre traci, altoiţi cu împăraţi romani, sultani si atlantieni, am rezolvat problema suprapopulării:

“În nici o variantă de proiectare, populaţia României nu va înregistra creşteri. În varianta optimistă (presupunând creşterea fertilităţii, creşterea speranţei de viaţă şi un sold pozitiv al migraţiei externe), în 2060, ţara noastră ar avea cu 5,7 milioane locuitori mai puţin faţă de 2013, iar în cea pesimistă (presupunând scăderea şi apoi menţinerea la un nivel redus a fertilităţii, creşterea speranţei de viaţă şi un sold pozitiv al migraţiei externe) populaţia s-ar diminua cu 7,2 milioane locuitori” (Institutul Naţional de Statistică)

Succesul civilizaţiei carpato-danubiano-pontice se află în istoria sa, în cultura sa, în literatura sa. Adunaţi-vă muritori de rând din lumea întreagă! Apropiaţi-vă şi luaţi lumină! Vă prezint Noul Decalog. Cele 10 cărţi de căpătâi ale civilizaţiei supreme:
Continue reading

Iarba verde din Neptun

IMG_0982Noaptea în Neptun mi-a adus pui de rădaşcă şi un miros dulceag de cal spoit în baligă. Pe străzile întunecate şi reci circulă zeci de caleşti. Albe, cu luciu de nou, săltând pe arcuri fundurile negricioşilor rotofei.

Un porumb fiert, o maşinuţă cu fisă trosnind din încheieturile jupuite. Cupluri anoste plutind legănat pe alei. Par fantomele unor marinari beţi, alungate din mormintele mării.

Totul transpiră comunism. De la hotelurile colţuroase, cu balcoane kitschoase şi var îngălbenit, până la băncuţa de lângă parcul buruienos. Pe spătarul de tablă verzuie a uitat cineva o batistă. Îi simt usturător naftalina până în alveolele plămânilor.
Continue reading

Bombardel şi Murdărica

00bubulinaBăi, fraţilor, eu toată viaţa am fost om de casă, muncitor. Înainte să ajung bucătar de renume în Muereasca, îmi câştigam mărunţişul de îngheţată şi alviţă pe lângă vilele ciobanilor. Am mers acum vreo 7 veri la unu al lu’ Ciuculete. Baron de vază, tată. Cur crescut în jilţ de puf, bagabont mare; băgat în învârteli cu brânză, cu lână, cu prepeliţe. Avea ăsta palat, nu vilă. Pe 4 etaje şi turn înalt cu far pe mijloc.

Şi mă duc la al lu’ Ciuculete să îi curăţ piscina. Avem promişi cu o seară înainte 20 de lei şi două kile de urdă. Ajung la poartă, trag de clopot, nimic. Mă ridic uşurel pe vârfuri, salt gâtlejul peste gard, nimic. „Nea Ciuculeteee, haide, breee! Că-mi scot greierii pui în călcâie pân-ajungi mata!”

Aud atunci o voce subţirică de fată mare şi sfioasă, mai cristalină ca roua de mărgăritar. „Hai, intră prin dos!”
Îmi tremurau genunchii mai ceva ca deştele lu’ Dobrin. Ce gingaşă făptură să mă strige din curtea ciobanului? Dau ocol la casă, sar pârleazul şi intru prin dos, cum zisese fata.

„Tata e plecat la Vâlcea cu oile. Mi te-a lăsat în grija mea.”

Continue reading

Călătorie spre sufletul femeii

vagina3Mă uitam la ea ca la o scoică rozacee, crudă, încă îmbibată de mirosul sălbatic al bălţii. Cu cât îmi apropiam ochii de intrare, poarta se ridica tot mai semeaţă, cărnoasă şi înmiresmată, precum buzele unei plante carnivore. Şi odată cu ea, îmi înflorea dorinţa exploratorului însetat. Pofta de a simţi, de a gusta, de a pătrunde. Iniţial, gentil, gâdilând firele cârlionţate cu vârful limbii. Şi apoi tot mai îndrăzneţ, mai adânc, mai pe nerăsuflate, gonind nebuneşte în juru-i, cu limba încordată şi ţanţoşă ca un vârf de lance.

Poarta zdruncinată în valuri de salivă şi sudoare a început să tremure şi, în mijlocu-i cleios, gaura cheii s-a dilatat într-un mic ochi de mlaştină clocotită. Am atins-o cu vârful degetului, am apăsat şi am simţit căldura umedă erupând din gaura tot mai tremurândă şi mai căscată.

Am continuat să împing, dintr-un automatism al instinctului primordial. Nu simţeam concupiscenţa, ci naturaleţea actului dirijat de un cântec hipnotic. Împingeam degetul tot mai adânc şi, mai apoi, întreaga mână, captivat de un sunet desfătător, asemenea celui produs de aerul eliberat dintr-un balon printr-o fantă minusculă.
Continue reading

Îmi place să mănânc

DSC_1674Sunt un om simplu cu aspiraţii simpliste. Nu mi-am construit până acum idealuri măreţe şi strategii pe termen lung, prin care să dobândesc fericirea capitalisto-tâmpă. Urăsc planurile şi creditele pe 30 de ani, în urma cărora voi avea propria cutie de chibrituri în Pantelimon. Urăsc întrebarea „Unde te vezi peste X ani ?”.

Fericirea mea constă în plăceri scurte şi trecătoare. Sunt fericit când mănânc, sunt fericit când mi-e sete şi beau o apă rece, pură şi puţin acidulată. Chiar privesc paharul pentru câteva secunde şi mă imaginez undeva la răcoarea munţilor, lângă izvorul plin de prospeţime din care a ţâşnit licoarea magică. O mâncărică bună îmi înseninează ziua. Pot să stau şi două, trei ore cu fundul în scaun şi să mănânc, chiar dacă sunt sătul. Mănânc pentru că îmi place. Şi visez idilic la o mâncare fără plastic, zinc şi aflatoxină, o mâncare city-free.
Continue reading

Acel moment când baţi la uşa lui Dumnezeu

IMG_8035x1024Acel moment când totul devine clar, când eşti convins că ţi-ai îmbibat neuronii în chintesenţa a tot ceea ce este, şi tot ce ar putea fi. Ai avea atât de multe de spus şi totuşi îţi lipsesc mijloacele. Încerci din răsputeri să scoţi prin orificii bulgărele de energie ce ţi-a crescut pitit undeva între atriul drept şi esofag.

Nu îţi găseşti cuvintele. Şi nu din cauza unei posibile intoxicaţii. Cuvintele s-au scurs spre baza stivei de memorie pentru că erau nedemne; depăşite de gravitatea momentului. Încă nu s-au inventat acele cuvinte potrivite pentru a-ţi exprima cu exactitate dibăcia gândului.

Ai parcurs labirintul cunoaşterii, ai descuiat falnice uşi de toţi îndepărtate şi neştiute. Uşi a căror clanţă pură, neatinsă, ţi s-a topit în palma incandescentă de providenţă. Şi ai ajuns la ultima uşă.

Ultima barieră între cel dintâi dintre pământeni şi adevărul absolut. Eşti aproape, cel mai aproape. Auzi pe gaura cheii foşnetul volutei divine, arcuindu-se din palma Creatorului spre podeaua ultimei încăperi.
Continue reading

Corniţă albă

happy_lamb_by_friendfrog-d6e0ycgŢop, ţop, corniţă albă, bucălaiule!
Îţi joacă ş-acum puful în iesle, în vânt, în hore de gâze, cu iz de pământ. Reavăn de laptele supt. Vărsat printre buze, din sfârcul călduţ.

Ţop, ţop, corniţă albă, zurbagiule!
Te plânge grinda când picură tăciunii în paiele seci. De-ar fi ştiut că te duci, te întreba unde pleci.

Să-ţi împrumute scoarţa de stejar. Să-ţi copere cu ea inima dulce, ferită de amar.
Amarul lacrimilor din ochi stinşi picurate; prelinse pe seul coastelor sfârtecate.

Ţop, ţop, corniţă albă, atârnatule!
Pari mai lung cu gâtul căscat din nările mucioase până la piept. Te leagănă grinda în funie ca pe haiduc în şiret. Copitele slobodă sângele fiert. Miroşi a lapte crud, sub blana de lamă crestată, smucită dement.

Se uită mă-ta la tine mirată. Nu ştie dihania cea roz ce-şi leagănă inima spartă.

Cum m-am iubit cu o magiciană

Amintirile lui Dovlecel Gicuțu, bucătar din Muereasca

magiciana
Băi, fraților, eu toată viața am avut lipici la femei. Dar am jucat la categoria grea, că mie așa-mi place, să am în ce infige dragostea. Nu ca agaricii ăștia cu pedale de-și vâră acum bemvieu-n căminu’ cultural și agață o adunată de pe gârlă, 45 de kile în viu.

Vreau să-mi vibreze bătătura și să răgușească pe gard cocoșii ca de sfârșitu’ lumii când îmi bate vânjoșenia-n poartă. Bucătar de renume în comuna Muereasca, am știut de fiecare dată cum să le penetrez la suflet cu un caltaboș, un iaurtshake, și le-am muerit pe toate.

De departe cea mai mare provocare a fost una a lu’ Ursuloaia. Fată bună, de caracter și de casă. De casă mare, încăpătoare și rezistentă, că nu degeaba i-a botezat lumea “ai lu’ Ursuloaia”. Gagia nu cuvânta multe, dar te atrăgea prin prezență. Așa cum atrage Soarele planetele în jur. Răsufla odată cu pământul. Frunza, firul, ramul, toate se prefăceau în țărână sub pasu-i de zeiță. Dacă s-a culcat lanul de porumb când a strănutat..atât de respectată era. Păi ce vorbești, frate? Asta era FEMEIA.
Continue reading