Hru, hruuu!

Dicotiledonate: violacee. Vulvo-vaginită, electrovalvă, electrofil, erectofacial, LOL! Lălăiala loialului Lulu. Entropie estetică.
Hru, hruuu! Sinergism. Ba nu. Hru, hruuu! Şi atât.

În timp ce-l invocam pe loialul Lulu şi admiram în oglindă sprinteneala limbii, mă strigă grăsanul din pervaz: Hru, hruuu! Nu mai are firimituri. “Zbâr, grăsane, că am treburi! Creez. Zvârl afară tot ce am în minte (nu multe) şi îmi las goliciunea cotropită de toţi triftongii, omofonii şi grifonii dornici. Goliciunea violată de violacee. Dicotiledonate: ciclicitate.

Ăsta, hru, hruuu! şi dus fu.
S-a ridicat din două bătăi peste acoperişul blocului şi s-a lăsat agăţat în vânt, spre Delta Văcăreşti. Mi-o pot doar imagina, torsionându-mi limba în oglindă. El o vede. Încă două bătăi şi o stăpâneşte sub guşa grasă.
Continue reading

Mirosul drăcesc al vieţii

(fragment)

Observaţie 1

Domnul Nicovală, cu nas rotunjit şi burtă mare, în care probabil ține toate femeile pe care le-a avut şi le mai mângâie căpșorul vopsit uneori, se proptește în fața mea. Suntem în scara blocului. Miroase a clor împuțit. Unde mergi domnișoară, mă întreabă el. Am 21 de ani. Nu răspund. Nu cedează. Ești foarte frumoasă, continuă buhăit și-mi dă la o parte șuvița lăsată pe ochiul stâng. Ceva îl săgetează în obraz. Era ura mea. Ai iubit, mai întreabă el. Îl privesc tăcută. Zâmbesc. Mă uit la sacul de gunoi din mâna imensă, puțin păroasă, cu unghii netăiate.

Ce dracu vrei, mă gândesc și observ că ușa de la lift pare să obosească. Domnul Nicovală crede că sunt singură. Își suge burta, își umflă nările, mă privește atent. Am o scamă pe papuci. Trebuia să învăț câțiva termeni. Din aceia de glosar. Mi-e indiferent. Măcar dacă ar repara cineva țeava de la baie. Oare Nicovală nu are nevoie la toaletă? Să mă lase-n pace. Mă dor coatele de la cât le-am frecat unul de altul de-a lungul băncii.  Ziua a început rotund. Chiar dacă mă durea stomacul. La 21 de ani nu îți dorești prea multe, iar grijile sunt legate de cele mai tembele temeiuri. Bere, țigări, aer, liniște. Libertate. Libertatea ca un pumnal. Libertatea ca un demon. Ca un punct. Ca un, o, niște… zgomot. Tramvaiul se oprește în dreptul sălii din care răbufnește operă. Oare Nicovală a fost vreodată la Operă? Pesemne stomacul lui este învățat numai cu cârnați. Strașnic animal.

Continue reading

Cel mai frumos joc

La începutul jocului, faci câţiva paşi, câteva salturi, te joci cu săbiuţa prin ţărână, până te înveţi cu tastele. Dacă nu îţi plac cum sunt configurate, le poţi inversa. Pe urmă, îţi alegi ghilda. Jocul este sincer cu tine, îţi oferă toate indiciile ca să faci alegerea cea mai profitabilă: Ghilda Hoţilor. Dar tu eşti la început şi vrei să joci din plăcere, vrei să creşti cinstit, pe brandul şi pe barba ta. Îţi alegi Ghilda Războinicilor, evident. Dacă nici tu nu eşti războinic, atunci cine?

Porneşti de jos, de la periferia regatului. Eşti îmbrăcat în nişte zdrenţe de valoare 0 gold şi culegi prune ca să creşti în experienţă. Imediat ce ai avansat în nivel, te duci spre centrul regatului, îţi cauţi faima la castel. Toate personajele de „high level” fie nu răspund, fie te expediază de unde ai venit. Pentru orice progres ai nevoie de gold.

Noroc că apare eruditul curţii, îmbrăcat tot în zdrenţe ca ale tale, şi îţi luminează calea. Te duci în „training camp”, foarte mulţi ani, iar la final primeşti prea-râvnitul artifact: un magic scroll, tradus pe româneşte prin „diplomă”. Continue reading

Dragostea de capră (III)

În jurul căminului cultural, sătenii au făcut o roată densă, clocotitoare. Rumoare, nasturi împuşcaţi, fermoare, tot neastâmpărul lumesc bănuit dincolo de ulucile curţii lui Prâslea. Jerseuri cu paie înnodate printre ochiurile largi, fâşuri împunse de puf pe la cusături, fuste înfoiate, rochii cocoşate şi pantalonii din stofă neagră, lucind albicios în fund – cel mai frecvent element al mulţimii.

„Fă, domne, loc, că-s cu ăl micu!” strigau cei ce se împingeau spre centrul roţii vii, purtând pe umeri câte un ţânc proaspăt înţărcat. Toţi se doreau cât mai aproape de pânza colorată şi de cele două difuzoare conice, adânci cât înălţimea turlelor ce domneau peste sat. Toţi, în afară de Prâslea, rămas de partea bună a ulucilor, pitit printre salcâmi.

Cunoscuse seara de film ca pe un izvor de lumini stridente, aruncate haotic în orânduirea întunericului. Iar difuzoarele huruiau prosteşte, neinteligibil şi zgârietor, stârpind graiul bufniţelor şi pe al greierilor trubaduri.
Continue reading

Dragostea de capră (II)

De câţiva ani, Prâslea a învăţat să aprecieze rostul verilor, singurul anotimp care îl elibera din chinga băncuţei şcolăreşti. Îi provoca repulsie obiceiul de a sta 4 ore în aceeaşi cameră cu alţi copii ai satului, să le privească îmbrăcămintea şi mutrele, să le asculte zbieretele golăneşti şi smoircăielile de ţânci pirpirii.

Şi, cel mai mult, ura să o privească pe Casandra, priponită atâta amar de zi lângă poarta şcolii. „Nu mai paşte. De ce? A terminat toată iarba bună din juru-i? Trebuie să scap de aici, să o duc la izlaz, la iarba grasă!”

Se apropia finalul lunii iulie, în cel mai secetos an cunoscut de elevul Prâslea. Mergea la păscut şi de trei ori într-o zi, până când burta Casandrei avea curba potrivită. Doar bunică-sa ştia în ce poziţie să-şi sprijine ciomagul, cum să-şi încline capul îmbrobodit şi din ce unghi să analizeze curburile caprei. „Du-te, Prâslea, mamă, mai du-te o dată! Du-te, că-i nemâncată săraca! Nemâncată niam.”
Continue reading

Dragostea de capră (I)

Încă nu făcuse anii de şcoală, iar grădiniţa nu îşi găsea rostul printre prispele bătrâneşti. Cât e ziulica verii de lungă, măsura la pas muşuroaiele izlazului şi număra păpădiile decapitate cu nuiaua. Se mai împotmolea în câte-un ciulin din soi viguros, cu moţul roz şi zbârlit ca o coroană.

Asta trebuia să fie împărăteasa păpădiilor, un adversar pe măsura voinicului. Iar când tot arsenalul de vărguţe se culca trosnit în iarbă, urmau bombeurile zvârlite la rădăcina ciulinilor, până încălţările căscau leşinate. Asfinţitul îl prindea muşcând victorios din coroana rozalie, cu pumnii înfipţi în violaceul nemărginirii răpuse.

„Prâsleaaa, hai la masăăă!” – doar bunică-sa era în stare să-şi facă mâinile pâlnie şi să-i curme voinicului aventura, cu glas obârșit de peste două văi. Iar atunci, o fluiera scurt pe Casandra, îi scutura ghimpii din barba stufoasă şi o îmbia drăgăstos spre şerpuirea izlazului.
Continue reading

Ciupercarul

Doamna care mi-a tradus Introspecţiile unui cocoş în limba germană m-a întrebat de unde îmi vin ideile, care este “procesul de creaţie”?

Nu ştiam unde sunt, dar mă simţeam în siguranţă. Pădurea devenise călduroasă şi tot mai luminată. Ningea în culori de pietre preţioase, de parcă norii presărau smaralde şi rubine pisate. Am inspectat locul şi am descoperit vinovaţii – nişte melci lunguieţi, fără cochilie, adunaţi în jurul unui lac cântător.
Continue reading

Mărul lui Adam

„Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Dumnezeu grăind la persoana I plural)

Şi era Adam, singur între bogăţiile cerului şi pământului, alergând după fluturi coloraţi, crizanteme parfumate şi păstrăvi curcubeu. Greu de imaginat pentru noi alaiul minunăţiilor dumnezeieşti create întru cinstirea şi răsfăţul lui Adam. Primul şi ultimul om care a reuşit să stăpânească tot pământul. Stăpânul absolut: fără grija bolii, trudei ori a morţii. Fără femei!

Până când, după o amăgitoare amiază la scărmănatul oilor, Adam simţi o nelinişte, o apăsare. Şi nu mai fu pe deplin mulţumit de pasărea cerească, de ploaie, de vânt, de toată bogăţia, singur pe pământ. Să fi fost spre înseratul zilei a şasea, când Adam şi-a construit în colţul Edenului o colibă de păpuşoi. Nu i-au mai trebuit mâncare, băutură, crizanteme… renunţase până şi la turma de oi. „Ce-o face Adam al Nostru, pitit în coliba de păpuşoi?” (Dumnezeu întrebându-se la persoana I plural)
Continue reading

„Ceva” cu apucături de roman

Noua mea scriere are apucături de roman. Redau un fragment, singurul de care sunt mulțumită, de altfel… poate și pentru că nu este plin de zorzoane inutile.

(Fragment, Sanatoriul cu o singură fereastră)

Pe târfa Elva o știam de doi sau trei ani. Mereu o întâlneam când mergeam spre casă. Uneori îmi cerea o țigară sau doar ne zâmbeam. Alteori, mă opream lângă ea și vorbeam până când venea următorul client. Era hazlie, deși plină de ciudă, urând toate femeile așezate. Pe ea sărăcia și tatăl alcoolic nu o lăsase să fie o firidă îmbrăcată bine, spunea ea, înjurând prin dinți, scuipând o salivă urâcioasă, groasă, care se lățea pe asfalt și-ți întorcea stomacul pe dos. Era plină și, după ce trecuse de 40 de ani, vechii clienți începuseră să o evite, pentru că din urmă răsăriseră târfe tinere, frumoase, necoapte și mai ieftine. Stătea într-o cameră amenajată în subsolul unui bloc care zăcea de doi ani pe lista de demolări. Ținând loc și de dormitor, și de sufragerie, și de baie, camera era respingătoare, ticsită cu rochii scurte, sclipitoare, cămăși de noapte și chiloți îndrăzneți. Elva își strângea carnea lăsată de pe interiorul brațelor și coapselor, îmbufnată și uneori izbucnea în plâns, spunând că peste un an, doi, nimeni nu o va mai vrea și nu va mai avea ce să mănânce.

Continue reading

Concediu existențial

Adia vântul. Îmi crăpaseră buzele și-mi simțeam genunchii apăsați de niște mâini mari ca  două pietre care mi se adânceau în carnea inimii. Atunci, la cinci sau șase ani, privind un copac rupt, legănat de apă, mi-am spus că nu mă mai întorc acasă. Am aruncat tricoul ud de pe mine, străină de trupul mic pe care nu-l simțeam nici când mă loveam și mi-am imaginat că sunt bucata de lemn plutind. M-am rostogolit în nisipul murdar de pași, râzând cu poftă și cu mâinile împingându-se într-o zare închipuită. Cred că am fost, pentru prima dată, fericită. M-am întors acasă doar pentru că îmi era foame, frig și frică de întuneric și pentru că nu mai zăream lemnul.

Am mai fost fericită la 10 ani, când am sărutat o fată zănatică, ținându-i părul negru și des în mâini; poate momentul zero când mi-am dat seama că dacă eram bărbat m-aș fi descurcat mai bine de-a lungul vieții. Pesemne, este doar o părere augmentată de neînțelegerea mea față de toanele unor femei, fragilitatea, slăbiciunile și multitudinea de interese seci care ne alungă pe un drum al unei sensibilități dăunătoare.

Continue reading