Cripto (I)

Neluș îl trage pe Marcu de braț până în dreptul curții cu gardul surpat.
– Păcat!
– Eh, facem altul.
– Lasă gardul. Păcat de maică-mea. S-a necăjit cu zilele din cauza miliției. Le zic așa dintr-un adevăr, nu din ură. Tot milițieni au rămas…

Goliciunea curții avea un miros de râncezire diluată în uitare; asemeni unui cufăr deschis după zeci de ani. Pe Marcu îl furnica repulsia la fel ca în prima zi, când l-a cunoscut pe bunicul Miranei în barul cu igrasie. Neluș are ochii umezi, pofticioși. Îl strânge de braț și arată spre pustiul curții ca spre o comoară îngropată:

– Uite, ce de loc avem! Ia uite! Aici putem să ridicăm imediat încă o cameră. Două-trei zile. Peretele casei acum îl pun la loc, în seara asta.
– Aham. Avem și curent, da? Continue reading

Zi de post

La fabrica de mezeluri se ardeau resturile, iar o miasmă dulce şerpuia printre blocurile cartierului. Cerul a rămas aprins şi după asfinţit, deşi Bucureştiul nu are stele. Doar luna întreagă şi fierbinte, înconjurată de o negură mişcătoare în care se oglindesc străzile.

Spre miezul nopţii, negura s-a dezintegrat în stropi uriaşi şi s-a prăvălit peste blocurile încinse. Sfârâie arşiţa adunată în beton şi bitum; întregul oraş este o piatră de cuptor, stropită. Ploaia se sparge în ecouri lungi, tentaculare. Minţile ce nu-şi găsesc odihnă le împletesc în cântece de veghe, chinuitoare: simfonia insomniacilor.

Plouă cu lună plină. Anton îşi contorsionează corpul pe salteaua umedă. A închis toate ferestrele şi le-a căptuşit cu pături groase, să ţină departe luna, străzile şi muzica. Spre dimineaţă, a ieşit în holul blocului trecându-şi alert mâinile prin păr. Aduna pumni de sudoare, apoi îi scutura în aburii învârtoşaţi.
Continue reading

La mal

Albia nisipoasă se leagă de Olt printr-un nod de mâl împuțit. Aici s-au adunat toate culorile și duhorile satului: bucăți roșii de ligheane, olițe de noapte verzi, celofane, bidoane de ulei, schelete de căței. Colorează lunca, put și orăcăie pe vocile broscoilor râioși. Sunt uriași, au ochi de bivol, gușa scroafei de Ignat și pielea unui stejar secular, alcătuită exclusiv din bube. Mâlul le înghite răbdător pe toate: schelete, olițe, bidoane, ligheane și ultimul orăcăit scăpat printre excrescențele cleioase ale unui râios bătrân.

După ce soarele s-a scufundat în Olt, a răsărit Anton în capul digului, cu bărbia între genunchii îmbrățișați. Neluș s-a așezat alături și studiază orizontul cu mâna streașină deasupra ochilor: alternează oftări și gesturi vetuste așteptând o reacție, începutul unei mărturisiri. Anton se îmbrățișază într-o înstrăinare stătută, de parcă digului i-ar fi crescut o gâlmă. Continue reading

Prisma Arai (anagrama)

Autor: Heautontimoroumenos

Mi-e umbră la umbră, mi-e umbră la soare,
Mi-e umbră pe jos – mi-e umbra călare;
Și umbră mi-e ziuă și umbră mi-e noapte,
Iar umbra e-un ciob de zări sfărâmate.

Să stau tot la umbră, ‘năuntru și-afară?
Tot umbră mi-ar fi… sub nori de ţigară.
Mi-e umbră la umbră, mi-e umbră la soare,
Mi-e umbră pe jos – mi-e umbră călare.
Continue reading

Troița


La începuturi, Casa Veche avea garduri noi și oameni tineri. Se ciopleau primii araci sub un acoperiș de nuiele, ridicat în locul gării de astăzi. Cu fiecare primăvară, se împuținau peticele de salcâmi și buruieni, iar vița de vie se întindea pe movilele scundace precum o boală de piele.

Drumul central era încă sănătos, monocolor; prima baligă l-a pictat atunci când și-a cumpărat preotul satului o pereche de boi. La începuturi, tinerii săteni nu aveau invidii și toți erau mândri de boii preotului.
Continue reading

Ritual


Autor: Heautontimoroumenos

Peste-o stea cuprinsă-n cerc, pe-un altar, legat în frânghii,
Sta un vis răpit demult, sub o noapte de nimic.
Cu veninul vorbei dulci te-aştepta senin să-njunghii
Stârvul său sfărâmicios. Stele cad, stele-l ridic’…

Într-o cupă adunat, strop cu stropi şi cu şiroaie,
Un lichid de-un roşu-nchis clipoceşte surd, mărunt –
Taci şi tu, tace şi el şi-n tăceri se întretaie
Un pumnal venit de sus, cu o mână de pământ…
Continue reading

Mirana

O siluetă lasciv conturată de argintiul felinarului l-a condus pe Ștefuț într-o curte largă, cât două gospodárii obișnuite. Pășeau atent între cele două fâșii scurse din ferestre; silueta se arcuia reptilian într-o mireasmă dulce de fân tocat și țuică fiartă. „Tătăițăăă!” Din lateralul întunecat al curții se aude un schelălăit umil – cerșesțe mângâiere. „Tătăițăăă, a venit băiatul! Băiatul cu rezervarea. De pe internet.”

Mirana agață felinarul aproape de tavan, peste o carpetă brodată de mână. Se ridică pe vârfuri, întinde tălpile goale, iar fesele se umflă sub rochia vaporoasă. Bunicu-su mestecă o cafea la bar și fumează. În jurul barului sunt patru mese rotunde, inegale. Au picioare strâmbe, scorojite, și scânduri din care cuiele și-au scos capul ruginit. Scaunele sunt buturugi de salcâm, acoperite cu prosoape zdrențăroase – același model ca pe pereți.
Continue reading

Vânzătorul de nimicuri

Autor: Heautontimoroumenos

Vând suflet la bucată, speranţe în buchet.
Au fost a mele-odată, acum sunt de prisos.
Am spus-o adineauri şi ştiu că mă repet:
Le vând să scap de toate, de tot ce-a fost frumos…

Frumoase sunt? Frumoase, frumoase-ntr-adevăr,
Dar poate prea frumoase, să pot să le uzez,
Căci vezi, sunt ideale, sunt omului răspăr –
Îi dau dorinţi deşarte, şi-al morţii lor gol crez.
Continue reading

Malambu

Drumul central părea o piele de șarpe, tăbăcită. Pe un fundal pământiu se ițeau petice negre de asfalt și smocuri verzi, crude, răsărite din balegi tasate. A fost liniște și pustiu, puteai să auzi pisocii sugând sub căpițele de fân. Sătenii fie pândeau de prin cocioabe, fie fugiseră din calea unei urgii.

Drumul colorat venea dinspre oraș și se intersecta cu poteca bătucită de-a lungul gârlei uscate. În intersecție, câteva scânduri cu urme de sfinți se propteau pe tubul unei fântâni. Păreau rămășițele unei troițe vandalizate de timp și nepăsare.

Au început să iasă câinii pe sub uluci și au urcat la drum, formând o haită înaintea lui Ștefuț. Nu latră, nu mișcă, doar așteaptă cu privirile înfipte în noul venit.

Primul glas de întâmpinare a fost al unui vițel, uitat să flămânzească în vreun grajd dărăpănat. Glasul s-a scurs în fântână și s-a spart în ecouri tremurate. După o analiză severă, câinii au plecat plictisiți spre gospodării. Fântâna plânge. Continue reading

Casa veche

Ștefuț a ajuns în Casa Veche cu o geantă de voiaj plus o tolbă ciuruită de bețe telescopice și cârlige. L-a așteptat o arșiță uscată, mai tăioasă decât supliciul îndurat în tren, jumate de zi. Simțea aerul mișcând pe sub cămașă doar atunci când îl dezechilibra peronul compus din trunchiuri de salcâm, sparte pe jumate.

Din gară cobora o potecă de praf, separând oștirea aracilor câteva sute de metri, până la ulucile primelor gospodării. Satul părea mărunt: o adunătură de case, grajduri, petice cu zarzavat, toate înghesuite între movile scundace, acoperite cu viță de vie.

Focul verii a lustruit strugurii plini de zahăr, gata să plesnească. Aracii sunt goi, cocoșați peste ciorchinii supraponderali. Par o armată înfrântă care cerșește îndurare cu capul plecat. Cerșetorii dezbrăcați sunt infiniți, urcă odată cu movilele spre un alt sat, de-a lungul unei gârle uscate.

Ștefuț își mângâie tolba cu undițe și privește pofticios în dreapta spre chipul trandafiriu al Oltului. Lunca Oltului tremură, ca într-un clocot. În ea se dizolvă movilele cu zemuri dulci, iar aracii lunecă spre izbăvire. Continue reading