Neluș alu Bărzăun (I)

La marginea satului, bătrânele au ridicat foc înalt din salcâmi și araci putrezi. Fumul suie printre strugurii grei, acoperă movilele viticole într-un batic alb, de sărbătoare. Au lipit lângă foc tuciul pentru nunți și parastase. Mama lui Neluș a pus în tuci cocoșul colorat, de prăsilă. Vecinele toacă ce au găsit mai bun prin grădinile de zarzavat. De câțiva ani le-a ocolit parastasul, iar ultima nuntă în sat și-o amintesc puțini, mai mult din poveștile altora. Bătrânele au scos tuciul pentru Neluș. De dimineață, a coborât de la gară prin vie, s-a întors acasă.

– Am făcut în fiecare seară rugăciune, să știi! îi zise maică-sa, căutându-i fața cu mâinile veștejite.

Neluș privește penele coloarate ale cocoșului; maică-sa le-a făcut morman în capătul viei, pe unde a ieșit Neluș de dimineață. Își pune capul între mâinile mamei, îi simte valurile de căldură ieșind prin albeața ochilor.
Mirana și Ștefuț privesc focul de la distanță, așezați la marginea drumului central. Șoldurile li se ating. Mirana își freacă tălpile goale de un smoc crud, oftează:
Continue reading

Rapsodii de la Olanu


Pe plaja din Olanu s-a ridicat un bot maro;
În beciuri varsă dracii cristelnițe pe coarne;
Miroase botul fripte, măceluri pe platou.
Și ies curați cornuții, cu rugăciuni în palme.

În codrii din Olanu dansează miei în frac.
Să-mi iei pulsul pe buze când voi pluti pe scânduri,
Atârnă câte-un miel de fiece copac.
Din lamă i-am iubit, din suflet facem vânturi.
Continue reading

A revenit Urzirea tronurilor

Sau care-o fi netrebuincioasa traducere ín română a vacii de muls HBO.

Serialul a fost deja exhaustiv discutat de toată televiziunea, presa, blogosfera, stratosfera, andromedosfera cunoscute de om și toți zeii (cei vechi și cei noi). Orice discuție despre scenariu, găuri într-însul, tendința “zero narațiune, infinit vizual” a HBO, comercializarea și hipsterizarea găurii din sfincter – toate mă lasă Jon Snow.

O singură bagatelă am de comentat și o voi face pe limba creatorilor. La două adici, GoT se adresează celor care dibuiesc limba lui R.R. Martin măcar la nivelul la care eu o pot scrie.
Without further introductions:
Continue reading

Cripto (II)


***

Familia Wagner locuia în sat de la începuturi. Casa, jumate piatră, jumate lemn, se deosebea de restul nu doar prin dimensiune ci prin culoare, miros, sunet. Avea un suflet viu și rece; nu mirosea a coteț părăsit ca toate curțile găinățate și cocioabele deșelate de-a lungul drumului central. Și-a păstrat vocea peste timp; auzeai bolovanii temeliei împingându-se, iar apăsarea lor îți strângea tâmplele ca într-o menghină.

Împrejurimile Casei Wagner erau verzi, proaspete – o vegetație luxuriantă și cărnoasă, adăpată din alt elixir, nu din boalca satului. Gazonul pistruiat de păpădie creștea în tufe cu frunza grea, lăptoasă și continua într-un zăvoi de ulm, câțiva kilometri, paralel cu Oltul.
Continue reading

Cripto (I)

Neluș îl trage pe Marcu de braț până în dreptul curții cu gardul surpat.
– Păcat!
– Eh, facem altul.
– Lasă gardul. Păcat de maică-mea. S-a necăjit cu zilele din cauza miliției. Le zic așa dintr-un adevăr, nu din ură. Tot milițieni au rămas…

Goliciunea curții avea un miros de râncezire diluată în uitare; asemeni unui cufăr deschis după zeci de ani. Pe Marcu îl furnica repulsia la fel ca în prima zi, când l-a cunoscut pe bunicul Miranei în barul cu igrasie. Neluș are ochii umezi, pofticioși. Îl strânge de braț și arată spre pustiul curții ca spre o comoară îngropată:

– Uite, ce de loc avem! Ia uite! Aici putem să ridicăm imediat încă o cameră. Două-trei zile. Peretele casei acum îl pun la loc, în seara asta.
– Aham. Avem și curent, da? Continue reading

Zi de post

La fabrica de mezeluri se ardeau resturile, iar o miasmă dulce şerpuia printre blocurile cartierului. Cerul a rămas aprins şi după asfinţit, deşi Bucureştiul nu are stele. Doar luna întreagă şi fierbinte, înconjurată de o negură mişcătoare în care se oglindesc străzile.

Spre miezul nopţii, negura s-a dezintegrat în stropi uriaşi şi s-a prăvălit peste blocurile încinse. Sfârâie arşiţa adunată în beton şi bitum; întregul oraş este o piatră de cuptor, stropită. Ploaia se sparge în ecouri lungi, tentaculare. Minţile ce nu-şi găsesc odihnă le împletesc în cântece de veghe, chinuitoare: simfonia insomniacilor.

Plouă cu lună plină. Anton îşi contorsionează corpul pe salteaua umedă. A închis toate ferestrele şi le-a căptuşit cu pături groase, să ţină departe luna, străzile şi muzica. Spre dimineaţă, a ieşit în holul blocului trecându-şi alert mâinile prin păr. Aduna pumni de sudoare, apoi îi scutura în aburii învârtoşaţi.
Continue reading

La mal

Albia nisipoasă se leagă de Olt printr-un nod de mâl împuțit. Aici s-au adunat toate culorile și duhorile satului: bucăți roșii de ligheane, olițe de noapte verzi, celofane, bidoane de ulei, schelete de căței. Colorează lunca, put și orăcăie pe vocile broscoilor râioși. Sunt uriași, au ochi de bivol, gușa scroafei de Ignat și pielea unui stejar secular, alcătuită exclusiv din bube. Mâlul le înghite răbdător pe toate: schelete, olițe, bidoane, ligheane și ultimul orăcăit scăpat printre excrescențele cleioase ale unui râios bătrân.

După ce soarele s-a scufundat în Olt, a răsărit Anton în capul digului, cu bărbia între genunchii îmbrățișați. Neluș s-a așezat alături și studiază orizontul cu mâna streașină deasupra ochilor: alternează oftări și gesturi vetuste așteptând o reacție, începutul unei mărturisiri. Anton se îmbrățișază într-o înstrăinare stătută, de parcă digului i-ar fi crescut o gâlmă. Continue reading

Prisma Arai (anagrama)

Autor: Heautontimoroumenos

Mi-e umbră la umbră, mi-e umbră la soare,
Mi-e umbră pe jos – mi-e umbra călare;
Și umbră mi-e ziuă și umbră mi-e noapte,
Iar umbra e-un ciob de zări sfărâmate.

Să stau tot la umbră, ‘năuntru și-afară?
Tot umbră mi-ar fi… sub nori de ţigară.
Mi-e umbră la umbră, mi-e umbră la soare,
Mi-e umbră pe jos – mi-e umbră călare.
Continue reading

Troița


La începuturi, Casa Veche avea garduri noi și oameni tineri. Se ciopleau primii araci sub un acoperiș de nuiele, ridicat în locul gării de astăzi. Cu fiecare primăvară, se împuținau peticele de salcâmi și buruieni, iar vița de vie se întindea pe movilele scundace precum o boală de piele.

Drumul central era încă sănătos, monocolor; prima baligă l-a pictat atunci când și-a cumpărat preotul satului o pereche de boi. La începuturi, tinerii săteni nu aveau invidii și toți erau mândri de boii preotului.
Continue reading