Concediu existențial

Adia vântul. Îmi crăpaseră buzele și-mi simțeam genunchii apăsați de niște mâini mari ca  două pietre care mi se adânceau în carnea inimii. Atunci, la cinci sau șase ani, privind un copac rupt, legănat de apă, mi-am spus că nu mă mai întorc acasă. Am aruncat tricoul ud de pe mine, străină de trupul mic pe care nu-l simțeam nici când mă loveam și mi-am imaginat că sunt bucata de lemn plutind. M-am rostogolit în nisipul murdar de pași, râzând cu poftă și cu mâinile împingându-se într-o zare închipuită. Cred că am fost, pentru prima dată, fericită. M-am întors acasă doar pentru că îmi era foame, frig și frică de întuneric și pentru că nu mai zăream lemnul.

Am mai fost fericită la 10 ani, când am sărutat o fată zănatică, ținându-i părul negru și des în mâini; poate momentul zero când mi-am dat seama că dacă eram bărbat m-aș fi descurcat mai bine de-a lungul vieții. Pesemne, este doar o părere augmentată de neînțelegerea mea față de toanele unor femei, fragilitatea, slăbiciunile și multitudinea de interese seci care ne alungă pe un drum al unei sensibilități dăunătoare.

Continue reading

Iubiţi banalitatea!

Casa mea are un pridvor lung, cu stâlpi înalţi, pictaţi în culoarea oului de raţă. Între stâlpi am improvizat mai multe stinghii din lemn de tei. Sunt hidoase. Dar au ajutat viţa-de-vie să îşi întindă ramurile încovoiate în jurul stâlpilor, până pe acoperiş. Acum întreg pridvorul arată ca un tunel lung şi verde din care uneori mai cad struguri. Aici mă pot ascunde perfect. Via este sănătoasă, cu un frunzet decupat dintr-o pădure tropicală. Nimeni nu poate vedea în interiorul tunelului. Dar eu mi-am făcut câteva orificii dichisite printre frunze. Nimeni nu mă poate vedea, iar eu îi văd pe toţi.

Este trecut de ora opt. O aştept pe Măriuca să iasă în curtea casei, cu braţul plin de haine ude. I-am legat o sârmă între cei doi pruni din curte. Puţin prea sus pentru înălţimea ei. Aşa o pot privi în fiecare dimineaţă, arcuindu-şi corpul cu forme jucăuşe. Îşi aşază migălos hainele pe sârmă. Le cunosc pe toate. Ultimul agăţat este maioul roz pe care a vărsat ciorbă de raţă seara trecută. Din tunelul meu cel verde şi plin de orificii pot vedea casa Măriucăi, fereastra Măriucăi, masa, patul, aproape orice este al Măriucăi. O iubesc atunci când stinge luminile, cât mai aproape de răsărit.
Continue reading

Colind de 4 iulie

Disney, Broadway, Hollywood, ne dădurăm jos din dud. Şi acum avem cultură, nu mai vrem bread cu untură. Suntem fashion, cool, în trend şi îţi spun ţie, my friend, mă răsfăţ cu steak şi burger, doar am plus pe primul quarter.

Neam căznit prin iobăgie, crăcănat de sultănie, ne plecăm la poarta ta, ia-ne coarnele-n lasou şi nevasta-n private show!

Master of Romania, limba mea de catifea să-ţi dea luciu la parbriz, nu mai vreau să put a cheese! Mulţumim, am dat all in, swear to God că vă iubim! Se topeşte inima…

Ca la Hiroshima.

La mulţi ani, America!

***

Cu ocazia sfintei sărbători de 4 iulie, s-a lansat Atlasul Geografic pentru profil LGBT.
Continue reading

Femei false

Bucureşti, 30 de grade plus, ascult în umbra udă cimentul fierbând. Blocul comunist are arome de sezon. În fiecare vară, cu fiecare caniculă, mirosul de comunism se îmbogăţeşte cu moleculele paraziţilor vremelnici. Grinzile îi pârâie a copt, parazitez într-un bloc bogat.

Vreau să scriu şi mă simt sufocat de aburii cimentului, de felurimea inclasificabilă a moleculelor inhalate, de condiţia vermină. Perfect! Comoditatea şi confortul psihic urzesc plictisul, nu creativitatea.
Există o oră specială care împresură răsăritul – atunci mi se usucă transpiraţia şi mă trezesc din haiala blocului fiert. Vă povestesc toate astea pentru că, în ciuda condiţiilor prielnice, m-am blocat.

Nu pot să construiesc personaj veridic, nu pot să falsific femeie! Continue reading

Da, ,,Tuturor ne place Iadul”!

Nonșalanță a căderii? Autodistrugere? Eliberare prin iubire? ,,Tuturor ne place Iadul”, debutează cu fresca personajului principal. O viață încâlcită, pahare golite și credința că dragostea este pentru proști. Am zâmbit larg, poate și pentru că m-am identificat cu personajul. Te simți vârât într-o adolescență târzie, plină de ură, în societatea dosarului cu șină, a reclamelor publicitare, cu toate anomaliile care îți sunt vârâte sub bot, uciderile peste care trecem, morțile din noi pe care le ascundem sub preș și sentimentul inutilității. Aidoma râmelor care se târăsc rupte în două.

Un scriitor așteptând ca o editură să-i răspundă. Beții din care nu se mai trezește niciodată. Și o Ea misterioasă care apare ca o nălucă printre fragmente de amintiri, impotențe târzii ale minții și inimii care nu înțelege. Un încarcerat al urii față de sine și lume, pustnic în mijlocul celorlalți care se apropie precum niște animale și rup din carne.

Aceasta este ideea care mi-a plăcut. M-a atras ca într-un vârtej poate pentru că am încercat să scriu ceva asemănător când aveam 17 ani și treaba cu picioarele dezgolite și țâțele săltate în sus de sutien nu-mi convenea deloc, mai degrabă provocându-mi un fel de silă. Cele 100 și câteva pagini sunt un monolog lung, desfășurare a unor amintiri, întrepătrunse adânc de amărăciunea unui scriitor care așteaptă să fie înțeles și publicat, așteaptă iubirea, pe ea, Dumnezeul lui cum o numește, și pentru că nimic nu se întâmplă, bea și-și scaldă viața într-o perpetuă renunțare.

Continue reading

Încă un nebun!

,,Introspecțiile unui cocoș”. Dani Corban. Un cocoș cu formă umanoidă și creastă roz. Câteva gratii. Fundal cu roz. Dacă nu cunoști în prealabil scriitura lui Dani (cel puțin de pe reacții.ro), te aștepți la ceva călduț, unde cocoșul ar putea  fi (?) o metaforă a masculului căutând câte o curte în care cântul plictisit să i se audă mai tare. Din fericire nu este așa; îți dai seama după primele trei pagini și răsufli ușurat. Starea de relaxare ține puțin. Simți că ai două pietre în gură. Fălcile minții ți se contractă, îți plesnesc niște dinți și îți vine să-i strigi personajului principal: Auzi, Corban, auzi, extreme close-up dacă se poate. Schimbă cadrul. Scoate-mi durerea aceasta dintre coaste.

Nu se întâmplă nimic. Dintr-o dată, de undeva ricoșează un pumn în burtă, apoi altul în șira spinării. Corban, tu lovești? Nu? Fie, du-te dracului oricum. De ce m-ai adus aici în adevărul ăsta al tău? Îmi era bine în moleșeala ca o mâzgă a lucrurilor pe care o mestecam flămând și mi-o scuipam fix pe talpa papucilor ca să pută pe oriunde călcam.

Continue reading

Vărul şi ciocolata

Poveste reală cu un taximetrist mărinimos, îmbătrânit într-ale onestităţii
***

În lumea taximetriştilor bucureşteni, noua fandoseală este negocierea destinaţiei, nu doar a preţului. După atâtea “E departe, n-am drum într-acolo, nu merg bosulică, păi mă-ntorc gol”, te adaptezi şi joci la cacealma:
– În Pantelimon, vă rog!
– Nu se poate, am o treabă în Berceni.
– Aşa, Berceni! Acolo vin şi eu. Ptiu, le tot încurc… Să mergem dară!

Nu a fost cazul bătrânelului mărinimos. Un exemplu, un muguraş veşnic verde în pădurea de uscături. Suprema probă a probităţii. Moş Crăciun văratic, călare pe Loganul cu miros de ren. Tot drumul tăcut, în lumea lui, demn de spuma bacșișurilor. Până ajungem aproape de Piaţa Alba Iulia, îl văd că şerpuieşte pe nişte poteci lăturalnice “Printre blocuri e mai scurt!” şi încetineşte în dreptul unei scări, cu ochii bulbucaţi de nerăbdare.

– Vezi scara asta?
– Îhî.
– Eh, scara asta e plină de prostituate. Plină!
Continue reading

Un bocanc în gură și un pumn după cap

Am văzut și revăzut Stalker în regia lui Andrei Tarkovski, până mi-am simțit capul vâjâind și mi s-a părut că sunt Don Quijote cu fustă căutând sensul existențial (acesta este un concept filosofic uns cu miere și glod), întrebându-mă, iar și iar, ce parte din noi ne înalță din maldărul acesta de ,,existențe” care răsar și apun atât de străin de noi. Atât de armonios și stingher, dând totul, parcă fără să ceară ceva în schimb. Noi călcăm uneori tot ce respiră, tot ce vibrează, tot ce este, înaintând cu iubirea și ura din noi.

Mă simt ca într-o cazarmă. Am uniforma pătată de mâncare, bocancii sunt stâlciți, iar părul năclăit îmi cade peste ochii miopi. Când cineva se apropie de mine, îmi ridic mâinile compulsiv deasupra capului și-mi vine să urlu ceva nedeslușit. Dorm pe o bucată de pământ rece și mă doare pieptul. Sau nu. Mă doare pieptul aflat dincolo de ,,pieptul” real. Mă doare tot ce nu se vede. Mă doare tot ce nu aud, nu înțeleg și nu știu.

Continue reading

Teleleu pe marginea trotuarului

Ori de câte ori mi se pare că viața este insipidă, dureroasă, ori, pur și simplu, se simte ca o mână de fân cosit, îndesat în gâtul îngust, merg în gară și mă așez pe marginea trotuarului. Îmi aprind o țigară, care arde oricum în neștire fără mine, îmi rotesc privirea de câteva ori, apoi mă holbez la oameni. Când zăpușeala face ca asfaltul să frigă, înfulec o înghețată, în care se simte gustul de ou și gheață.

Taximetriștii stau pe o rână, sprijiniți de volan, își rotesc ceasurile ieftine și așteaptă câte o comandă. Câte un nefericit al sorții cară sisific o geantă, umplută cu cine știe ce pietre moldovenești (fripturi, pârjoale, dulcețuri și altele de-ale gurii); aceștia sunt studenții, cu blugii strânși pe picioare, telefoane scumpe și vise mucegăite. Îi recunoști fără greutate, fiind din aceeași haită, cu pielea lipită de coaste și cursurile pătate de zacuscă.

Gara este adesea pustie, mizerabilă, iar oamenii străzii, cu haine răpănoase și pungi cu lipici din care trag, apoi le sug ținându-le între buze, stau într-un colț, își ling dinții stricați, rânjesc și întind mâna după 1 leu. La început, privesc doamnele curtenitor, își împing pieptul în față, zâmbesc și un colț galben li se zărește ca o turlă, își dreg vocea și cer mieros bani de mâncare, inventând câte o poveste.
Continue reading

Clătit de celebritate

Articol de Simona Poclid
***

Știți filmele acelea super siropoase cu câte un scriitor, musai ajuns celebru peste o noapte sau mai multe, care se întâlnește cu persoane de tot soiul, scrie două sau trei capitole în zilele proaste, înfulecă mâncăruri alese și se delectează cu băuturi fine? Totul asezonat cu o poveste de dragoste interzisă proastă, câteva intrigi care se sting înainte de a deveni cenușă și alte umpluturi?

Ei bine, în viața reală, chestiunea acesta de-a scriitorul este mult mai… cenușie. ,,Se lasă cu” mulți covrigi mâncați pe fugă, țigări ,,la bucată”, cărți răsfoite alarmant, câte un film de Hitchcock ca să-ți faci mâinile să nu mai tremure, un paragraf pe care îl poți scrie într-un minut sau la care te poți holba zile întregi, până-ți epuizezi înjurăturile. Aștepți. Marea idee. Marele personaj. Uneori, cauți atât de mult cuvintele, scenariile, imaginile, povestea în ansamblul ei, încât te doare stomacul, ți se umflă venele gâtului și pari un psihopat.
Continue reading