Să vorbești despre perfecționare în țara lui ”merge și-așa” e ca o glumă proastă: pe unde te uiți vezi refuzul constant (în orice domeniu și la orice nivel) de a încerca să-ți faci treaba cât mai bine posibil. E ca și cum națiunea asta ar fi setată genetic să se uite la minimul suportabil și să aibă grijă să fie un pic deasupra.

Nu numai că vedem în floare mentalitatea asta în sistemul de stat (de la funcționarul de primărie până la profesor, de la Dorelul de la ACET până la medic) dar și în mediul privat, unde e exact aceeași mentalitate, doar că minimul suportabil e mai ridicat.

Asta înseamnă că două lucruri ne sar foarte repede în ochi:

•  profesionistul interesat de ceea ce face, care-i vizibil ca un mac într-un lan de rapiță
•  ridicolul nemulțumirii celui care vrea să crească financiar, în funcție și în drepturi, dar fără să miște un deget ca să devină mai bun în ceea ce face.

În categoria a doua se încadrează marea majoritate a românilor. Pentru ei, creșterea în profesie are doar două coordonate – experiența și funcția. Cumva, fundamentul pentru cele două – valoarea profesională a omului, lipsește cu desăvârșire.

Că experiența, adică timpul petrecut într-o meserie, devine indicator de performanță numai dacă este folosită pentru a învăța, evolua, perfecționa meșteșugul și abilitățile cerute, este ceva total necunoscut. Pentru ei, ajunge să stai pe scaun, să faci lucrurile exact cum le făceai în primul an și în vreo zece-cinșpe, doar pentru că a curs timpul, trebuie să ai ceva post de conducere și leafă pe măsură.

E uimitor cum și în niște domenii extrem de competitive, unu la unu, dai peste aceeași mentalitate. Nu mi-a venit să cred când un cunoscut m-a întrebat de ce X-ulescu câștigă mii de euro din fotografie la un eveniment și el nu poate să ceară decât câteva sute deși are 17 ani experiență și scule la fel de bune?

Cum să-i spun că el livrează aceleași imagini cu un fotograf cu un an de experiență, că nu și-a ridicat deloc nivelul în tot timpul ăsta? Că totul se rezumă, acolo unde nu e pe bază de inerție ci de clienți direcți, la cât de bun ești?

Acum ajungem la partea importantă – cât de bun ești cu adevărat și de unde știi? E importantă pentru cei care vor să iasă din mentalitatea descrisă mai sus și să reușească în domenii competitive.

Taică-meu a ajuns în liceu la județeana de handbal cu echipa satului. Când în primul meci au dat ăilalți prima pasă pe la spate, toți s-au oprit uitându-se spre arbitru, nu știau dacă e permisă așa execuție… Și eu am jucat handbal în generală – conducător de joc/pivot – să vă spun cum m-am simțit când am intrat pe teren cu o echipă feminină pro (chiar naționala dacă nu mă înșeală memoria)?

Cam orice bărbat o să-ți spună că putea fi Ronaldo dacă s-ar fi dus pe drumul fotbalului (inclusiv eu, dacă m-ar fi lăsat părinții pe direcția asta) pentru că au dat ei un gol cândva dintr-o poziție imposibilă. E ok, avem visul atletic în sânge, n-are rost să ni-l stingi cu statistică și obiectivitate – când vezi însă aceeași atitudine față de prezent, în profesie, fără să te bazezi pe mai nimic, e tragic.

Rețeta pentru cum stau lucrurile în realitate nu e așa de complicată, ai nevoie de doi piloni:

1. Primul este standardul. Cu cine te compari și de la cine ceri păreri?

Dacă nu mi-a ieșit pe nas câtă lume am auzit că știe să gătească meseriaș de când cu efervescența asta a nișei culinare…

Pe ce se bazează? Pe maxim douăzeci de rețete, nici alea diverse ci variații oarecum apropiate, pe câteva sosuri cumpărate și pe o duzină de prieteni fără pretenții care se declară mulțumiți de haleala din farfurie.

Și-apoi, din fața televizorului, nu-și explică cum nu pot face concurenții față unor cerințe venite de la bucătari de elită. Ce să mai vorbim de blogeri culinari construiți pe același fundament, care-au picat cu farfurii jenante (mâncare aleasă de ei drept cea mai bună chestie de care-s capabili) la preselecții masterchef?

Nu e vorba de altceva decât o lipsă de înțelegere a standardului meseriei. Eu consider că gătesc peste medie, dintre amatori – asta mi-a permis să improvizez fără rețetar când pentru Dracula’s Kitchen II n-am avut de unde lua șalău (e prohibiție deci n-aveam cum să-l prindem și prin magazine n-am găsit) și să fac un somn în crustă de sare la jar (fără să mai gătesc vreodată după metoda asta), să scot un piept de rață decent dintr-un cuptor olog și găurit, să coc o bibilică în aluat (când ne-am dat seama că rețeta de pe listă e total lipsită de spectacol) și alte aroganțe din astea.

Și totuși mie nu mi se pare inexplicabil de ce concurenții de pe sticlă nu pot să livreze un risotto în două ore, pentru că văd oameni care cred că pilaful e standardul în materie de orez fiert cum se lovesc de un standard profesionist, văd oameni obișnuiți să prăjească o chiftea deja modelată și s-o arunce într-o chiflă cumpărată încercând să facă un burger de la zero. E normal să nu le iasă, ce cred ei că înseamnă că știu să gătești e de fapt apă de ploaie.

Fundația pe care o presupune meseria de bucătar și orice altă profesie, alea zece sosuri, zece tehnici de cuțit, zece tehnici de gătit carnea, te lasă să înțelegi ce se întâmplă cu ingredientele și te lasă să înțelegi mâncarea cu adevărat nu ca pe o duzină de rețete învățate robotic.

Dacă nu ai fundația asta, nu ai cum să faci pretenții de bucătar, iar eu nu o am. Păi tu nu lucrezi în domeniu… așa e, dar daca vorbesc de gătit, cu ce standard ar trebui să mă măsor?

Simplu – ești amator și ai o pasiune, compară-te cu profesioniștii de nivel mediu înainte de a-ți umfla pieptul. Ești sau vrei să fii profesionist, uită-te spre vârful profesiei. Da, poate ai un drum cumplit de lung până acolo, dar asta te va ajuta să știi unde ești și te va feri de multe ori de ridicol.

Iar înainte să-ncepi să te afișezi într-un domeniu învață-i, dom’le, fundația. A devenit normal să-ți faci portofoliu de artist photography trăgând cu aparatul pe auto, să ai pretenții de bucătar pen’că știi să faci ochiuri (aș fi zis cartofi prăjiți dar e groaznic cât de puțini știu să facă cartofi prăjiți), de scriitor de la prima compunere, de expert social media de la primul share și așa mai departe.

Păreri? Să fii conștient că îți trebuie o bază înainte să le ceri și apoi să rămâi obiectiv, raportat la un standard corect, este de un milion de ori mai constructiv decât părerile prietenilor și familiei, sau al vreunui grup de facebook. Iar că să ai pretenții la păreri profesioniste, trebuie să fii deja bun.

2. Dacă un standard de comparație e primul pilon al unei așezări corecte pe o scară valorică, al doilea nu mai e raportat la exterior ci ține de tine.

Cât de bun ești? Nu cât aș putea fi – e singurul răspuns care nu te ține pe loc. Pe măsură ce stăpânești mai bine tainele unei profesii, progresul va fi mai lent, salturile mai mici, noutățile mai rare, însă uneltele tale mai ascuțite și, dacă e vorba de un domeniu creativ, limitele mai largi.

Nu aștepta să te împingă cineva de la spate ca să devii mai bun în ceea ce faci, că asta te ajută numai pe tine.

Asta nu înseamnă să cazi pradă unei obsesii de perfecțiune care să te cenzureze. La fel cum atitudinea de ”arăt la toată lumea prima chestie care mi-a ieșit din mâini” îți poate tăia aripile rapid și cea de ”nu-i dau drumul până nu e absolut perfect” te poate trage enorm în jos, lipsindu-te de un feedback extrem de important tocmai pentru cizelarea proprie.

Ce meserie ai nu are nici cea mai mică importanță, de la menajeră la chirurg treaba făcută bine se vede. Tot articolul ăsta a plecat de la un tânăr pe care l-am remarcat acum un an în Decathlon, când i-a explicat vreo juma de oră diferența între rachete unui om care era clar că habar nu are ce-i ăla fileu și căruia ar fi putut să-i vândă una, în două secunde, zicând că aia-i cea mai bună. Ieri am fost din nou acolo și omul avansase în funcție dar își păstrase atitudinea și atenția față de clienți.

Nu cred că ne putem imagina cum ar arăta țara asta dacă românul ar vrea să-și facă treaba bine și s-ar raporta la un maxim posibil nu la un minim suportabil.

Bineînțeles că nu fanteziile și supra-evaluarea abilităților în hobbiuri sunt problema ci când același stil de gândire se întinde asupra profesiei și te trezești destul de bun după două luni de practică și pentru că te-a lăudat maică-ta.

Textul se referă la cei pe care lipsa obiectivității îi face să stagneze în mediocritate că n-are rost să vorbim de ceilalți, majoritari din păcate, conștienți că fac treabă de mântuială și foarte liniștiți așa.

Vlad B Popa Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional. Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati Facebook personal Pagina fb de autor website de autor