Casa veche

Ștefuț a ajuns în Casa Veche cu o geantă de voiaj plus o tolbă ciuruită de bețe telescopice și cârlige. L-a așteptat o arșiță uscată, mai tăioasă decât supliciul îndurat în tren, jumate de zi. Simțea aerul mișcând pe sub cămașă doar atunci când îl dezechilibra peronul compus din trunchiuri de salcâm, sparte pe jumate.

Din gară cobora o potecă de praf, separând oștirea aracilor câteva sute de metri, până la ulucile primelor gospodării. Satul părea mărunt: o adunătură de case, grajduri, petice cu zarzavat, toate înghesuite între movile scundace, acoperite cu viță de vie.

Focul verii a lustruit strugurii plini de zahăr, gata să plesnească. Aracii sunt goi, cocoșați peste ciorchinii supraponderali. Par o armată înfrântă care cerșește îndurare cu capul plecat. Cerșetorii dezbrăcați sunt infiniți, urcă odată cu movilele spre un alt sat, de-a lungul unei gârle uscate.

Ștefuț își mângâie tolba cu undițe și privește pofticios în dreapta spre chipul trandafiriu al Oltului. Lunca Oltului tremură, ca într-un clocot. În ea se dizolvă movilele cu zemuri dulci, iar aracii lunecă spre izbăvire.

Drumul prin vie a părut mai scurt de la înălțimea peronului. Cu fiecare pas, țărâna se lipea de luciul pantofilor sport, iar ochelarii de soare săltau pe nasul asudat. La vale, pasul nerăbdător a crescut într-unul alergător, iar apoi în sprintenă fugă.

Ștefuț se gândea la crapii de 10 kile, la tămâioasa de anul trecut și la femeile satului, când geanta de voiaj i-a sărit din balansul brațului direct între adidașii galopanți. Inițial și-a auzit coastele trosnind, a urmat plânsetul inimii căpiate până-n gât. Un nor cenușiu i-a acoperit rușinea; au rămas într-o intimitate morbidă doar el, spaima și usturimea.

Printre araci s-a încolăcit întunericul. Întins pe spate, privea pereții viei înălțându-se, străpungând infinitul vânăt. Sângele din palme este amar, iar țărâna miroase a copilărie.

În vacanțele de vară, Ștefuț a fost lăsat în grija bunicilor, într-un sat asemănător cu Casa Veche. Dar mai departe de Olt și mai aproape de păduri adânci, de ghindă și rădaște. Din grădina bunicilor suia direct în livada cu duzi, alerga pe lângă cimitir și își trăgea sufletul de-abi în vârful coastei, unde începea izlazul.

Acoperișurile de tablă străluceau ca niște bănuți aruncați în iarbă. Ștefuț aduna tot satul în buzunar, își potrivea arcul cioplit din creanga dudului și se avânta spre păduri, să-și apere tărâmul.

Simțea moleșeală în gambe și răcoare în stomac cu fiecare pas mai aproape de primejdie: acolo unde țipă păsările de noapte și rădaștele sfarmă stejarii între coarne. Îi plăcea gustul spaimei, mai ales galopul de final. Fuga sa era izbăvitoare, îl asigura că poate reveni oricând pe buza izlazului, lângă apusul sângeriu și cald.

Aceeași fugă i-a băgat acum sânge și țărână în gură, apoi i-a dat ceasul minții înapoi cu vreo 20 de ani. Din vița de vie se aud șoapte; aracii cocoșați îl bârfesc, se amuză pe seama căzăturii.

Mai amar decât sângele palmelor era gustul sfârșitului de vacanță. Nu mai putea să-și apere tărâmul, satul îi fugea din buzunar într-un plan ceresc, intangibil. Costumul de viteaz al izlazului ar fi stârnit hohotele colegilor de clasă, amorțeala gambelor și răcoarea din stomac nu se mai tratau prin fugă.

Râd aracii, râd colegii, râde învățătoarea fălcoasă și asudată, la fiecare început de an școlar. Se face turul clasei, fiecare se ridică militărește în picioare și răspunde la întrebarea „Ce sunt părinții tăi?”

Medici, profesori, ingineri, polițiști…pauze unse cu sfială, voci tremurânde – aceleași în fiecare an. Și fălcile grohăitoare care scuipă zeamă de creier putrezit: „Dar zi, dragă, ce sunt? Zi tare! Ce, ți-e rușine?”

Lui Ștefuț nu îi mai este rușine. Se ridică din țărână, își scutură pantofii, geanta și hainele de firmă. Undițele par întregi – au costat cât o gospodărie din Casa Veche. Aracii au tăcut. Pereții viei s-au desprins din cer și s-au piticit mai jos de umeri. Căldura apusului îi linge rănile tămăduitor, apoi îl soarbe în satul de buzunar.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

9 Comments

  1. Teleportant, de-a dreptul. Am peisajul in fata ochilor. “Nu mai putea să-și apare tărâmul” – de adaugat diacritic, daca nu gresesc?

    Reply
    • Mulțumesc! Am corectat “apere” și în manuscrisul oficial 😀

      Mi se pare o idee bună care merită continuată -> O dată la câteva zile, postăm un fragment din cartea în lucru. În afară de inevitabilele erori de tastare, poate aflăm păreri și despre forma din spatele fontului.

      Fragmentele astea pot fi niște borne care ne țin pe potecă. Mi se întămplă de multe ori să galopez într-o directie, fără să știu dacă în față este prăpastia. Cred (sper, de fapt) că toți cei implicați în fenomen au problema asta. Un feedback periodic cred că ar fi oportun. Ne băgăm?

  2. Eu mă gândeam că e o conjugare aparținând regionalismelor, “să-și apăre”…
    Aș zice: fără prăpăstii, să le maximizăm drept obstacole peste șănțulețe cu apă. Ca să ne dezvoltam abilități de jocheu. 🙂
    Pe de altă parte, unde cineva întrevede prăpastie, abis, cădere, altcineva o să vadă șes, planeitate, drum întins. Așa că.. use the force!
    🙂

    Reply
  3. Depinde de perspectiva din care privim lucrurile.
    Daca ne aflam sus, pe un platou de munte, ne este frica sa nu cadem in vreo prapastie. Daca suntem jos de tot, ne este teama ca nu reusim sa ajungem sus, pe muntele succesului.
    Frica este o constanta importanta in viata noastra.
    De ea nu scapam, indiferent de perspectiva. Ea ne motiveaza sa fim mai buni, sa fim mai performanti, mai atenti la riscuri.
    Prea multa frica insa ne inhiba si ne programeaza esecul.

    Frica este ca alcoolul, leac si otrava in acelasi timp. Ori o controlezi tu, ori te distruge ea. 🙂

    Reply
  4. Hary, oare ce fel de frica mai poate experimenta baciul ale carui orizonturi se intind dinspre piscuri pana spre marea cea mare? Sau sa facem extensie la calugarii tibetani? 🙂
    Sa nu spui ca frica de apa :))

    Reply
    • Frica este un instinct primar de conservare dobandit dupa nastere.
      Instinctele noastre primare sunt strans legate de lumea fizica la care trebuie sa ne adaptam, in calitate de organisme vii.
      In planul metafizic insa, adica pur mental, aceste instincte de supravietuire nu-si mai au rostul, dimpotriva ele ne inhiba si ingradesc manifestarea spirituala.

      Din pozitia in care se afla, singura perspectiva personala a baciului tau este nemurirea. Daca baciul tau cu orizonturi atat de largi, este ancorat in realitatea fizica (nu este calugar tibetan si nici pustnic crestin), atunci teama lui principala este moartea, adica sfarsitul existentei sale fizice.

      Singura cale eficienta pentru pentru baciul tau, de a scapa de acest tip de frica existentiala, este drumul credintei religioase. Doar ea il poate elibera de frica de moarte, cel putin in acest moment.
      Pentru ca nu stim inca ce descoperiri stiintifice, ne vor mai putea pacali atat de eficient pe viitor, cum a facuto religia in trecut, ca sufletul nostru este nemuritor. 🙂

  5. Un instinct dobandit… sau insusit? Nu ne mai e si implementata parental, ni se insereaza ca o linie de cod si, in timp, niciun “ctr+alt+del”, niciun “format” nu ne mai scapa de ea? Poate ca doar daca am creste la umbra lui Baloo si Bagheera..
    Daca baciul meu as fi eu insumi.. ei, asta ar putea fi un exercitiu pentru fiecare. Eu, unul, as scoate oile la mezat si as lua-o devale, spre un golf cu rapane :))

    Reply
    • Frica este un instinct, o emotie reflex, care se dobandeste genetic, dar se insuseste/cultiva prin educatie. Dupa nastere invatam de la parinti de ce anume sa ne fie frica si in ce putem sa avem incredere. Instinctul insa exista, pentru ca este dobandit genetic.
      Poti sa scapi de frica insusita, insa tot prin educare sau mai bine zis reeducare se intampla acest lucru. Asa zisa spalare de creier, da cele mai bune rezultate in acest sens. 🙂

Leave a Comment.