Căpița

Hotărât nevoie mare să-mi respect încă de pe acum planurile pentru anul viitor (n-am făcut încă publică rezoluția obligatorie de anul nou dar până atunci dezvălui că unul din puncte e legat de fotografie) mă uit de vreo trei nopți pe geam să prind momentul potrivit.

Dacă e să fim sinceri nici nu mai știam pe unde-s butoanele la bestia mea de Nikon, pe care s-au pus două degete de praf anul trecut, dar aveam de gând să remediez situația printr-o ieșire două de încălzire, acu’ de sărbători.

Cum peisajul bucovinean aduce mai mult a primăvară decât a decembrie (ca urmare a gerurilor alea cumplite anunțate de guvern pentru a scoate bani din fondul de calamități) nu era tocmai floare la ureche să scot o fotografie de sezon. De asta mă și uitam pe geam în miezul nopții…

Căldura molcomă din timpul zilei ridică umezeala și dacă noaptea e destul de rece se prinde o mândrețe de chiciură peste tot, cristale magice ce aveau să-mi salveze mie planul unei imagini emblematice de iarnă cu subiectul absent…

Azi noapte s-a lăsat o ceață deasă de abia vedeai la doi metri – exact ce așteptam. Ultima privire nocturnă am aruncat-o pe la cinci (am un program moartea minții…) când barometrul din fața geamului (un castan falnic) era deja acoperit de cristale fine. M-am trezit într-o fericire pufoasă 3 ore mai târziu și m-am scurs spre fereastră cu ochii crăpați de somn și capul bubuind acuzator lipsa unei odihne omenești.

Afară aceeași ceață plină și lumină ioc – ce bine, mai pot să lenevesc puțin că la cum arată soarele o să răzbească pâcla umedă abia în vreo două ore. Nu, n-am putut pentru că Ioana, dar ăsta e alt subiect.

Mă joc cu fetele și pe la 10 și ceva, deși afară era același aer lăptos ies, presimțind că lumina ideală nu mai întârzie mult. Ținta era un loc la vreo 10 kilometri de Dorna, unde Bistrița făcea o curbă largă și-mi imaginam că aburii apei, ceața, copacii sticloși și două trei raze de soare o să-mi dea un cadru excepțional.

Așa de bine am simțit lumina că zece minute mai târziu mă dădeam cu capul de volan… cum am ieșit din oraș cum am dat peste un cer senin și soare plin, iar locul ales era deja uscat și sterp. Nu vă citez ce monolog a putu să audă schimbătorul de viteze…

Nici nu mai țineam minte când ieșisem ultima dată pentru o poză de peisaj, lejer peste jumătate de an oricum, așa că nici mort nu vroiam să mă întorc cu nimic în tolbă. Caut disperat o zonă umbrită și dau peste un teren, colo-șa peste calea ferată, apărat de soare de ditamai muntele și plin de chiciură, fiind exact lângă râu.

Și dă-i și luptă. Lumină cum era mai rea, un gri palid, monoton și perfect omogen, de-mi venea să urlu a pagubă cu fiecare cadru tras. Mai mult, știam că dacă aștept soarele să iasă de după munte o să fie tot degeaba pentru că lumina de amiază, nefiltrată de nimic, e dezastru pentru zăpadă.

Și totuși simțeam că e un cadru acolo, cu copacii ăia poleiți, cu căpița aia izolată, chiar și așa fără lumina magică-divină… lentilă fixă și dă-i și mergi și caută încadrarea și mai învârte-te și mai apleacă-te și mai pune-te în zăpadă, nu-i bine caută ceva mai înalt, ba mai jos, ba printre ciulini înghețați, ba nu – e mai bine cadru liber. Vreo două ore așa, pân-a ieșit soarele și-a apărut și stăpânul locului să mă întrebe curios la ce mă chinui atât.

Ce-a ieșit, una bucată poză, ați văzut dacă vreți s-o gustați mai mare uite-o icișa pe site de profil. Acu mă uit iară pe geam și din nou e ceață, poate la noapte voi adormi mai repede și mâine dimineață voi prinde POZA în locul de care vă vorbeam.

Eh.. d-ale noastre, d-ale fotografilor…

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

1 Comments

Leave a Comment.