Aventuri la pescuit I

Se facuse deja trei noaptea si mie mi-era teribil de somn, exact cand intram in portiunea de drum in refacere, fara marcaj, fara balustrade si cu prapastii de sute de metri pe langa serpentine. De doua ori i-am dat emotii lui No, oprind masina cu botul in haul ascuns de ceata care incepuse sa se ridice, culmea fiind ca a doua oara m-am luat dupa urmele lasate in materialul nisipos de alta masina, urme care se pierdeau in neant…

Mancam kilometri cu o foame nemaintalnita, visand la somnul pe care o sa il trag cand voi ajunge la locul de pescuit, pe miristile inverzite cu iarba moale, matasoasa, cu miros de flori proaspete.

Intre timp se crapa de ziua, ajungem in zone mai civilizate si incet incet ne apropiem de Deva. Pe la 7 jumate dimineata, era cald si bine, numai potrivit pentru un telefon dat lui Costi, pe care nu il intalnisem niciodata, sursa noastra de informatii cu privire la locul unde se ascundea iluzoriul lin.

Ne dam intalnire la un peco si meseriasul apare, destul de bine dispus pentru ora la care il deranjasem, insotit de o frumusete de labrador. Eu nu mai aveam rabdare si deja visam cum se duc casetele de filmare pe multimea de lini si caracude pe care o sa ii scot din locul secret. Asa ca dupa ce Costi si-a schimbat masina si cainele , am pornit spre balta, cu o viteza constanta de 80-100 prin oras, pe langa echipajele de politie, asta dupa ce eu ma ferisem de radar 600 de kilometri; stia el mai bine ce si cum, asa ca m-am conformat.

Dupa ceva timp ajungem intr-un satuc saracacios, traversam o cale ferata si Costi isi trage masina pe dreapta intr-o livada cu pruni. Opresc si eu, oleaca derutat. Trecea bine de 20 de grade si era inca dimineata.

Il intreb unde sa tragem masina ca sa descarcam tonele de echipament pescaresc si el imi spune senin ca cerul albastru ca nu se poate ajunge cu masina. Deja, ma ia cu fiori, dau sa scot cortul, imi spune ca nu este loc de cort… hopa… da ce naiba e acolo?

O luam pe traversele de cale ferata incarcati cu bagaje, calcand anevoie pe pietrele alea ascutite care din nu stiu ce motive, strajuiesc tot timpul sinele de tren si mergem… si mergem…

In stanga sinelor, adica exact langa ele, o mare de stuf si balarii care din cand in cand lasa sa se vada un pic de apa. Inspectez cateva locuri, luand aminte la ce imi zicea Costi, despre unde se ascund vietatile mult ravnite, in timp ce labradorul lui se facuse ca porcul in namolul sulfuros al malului si imi arata cu deosebita gingasie ca ma iubeste, lipindu-se de mine la fiecare trecere in fuga dupa ganganii numai de el vazute.

Pana la urma ma hotarasc la un loc care arata cam asa: in padurea de stuf si balarii junglatice, o mica portita de vreo 2 metri largime, inclinatia solului cam 45 de grade si podea de pietre picate de la calea ferata care era exact pe buza rapei; pana la apa vreo 6 metri.

Costi imi spune ca singura parte nasoala, pe langa faptul ca nu avem cum sa punem cortul acolo, este soarele, pentru ca nu e pic de umbra. Nu-i nimic, ma gandesc eu, noi suntem barbati adevarati, un pic de caldura acolo, cat de rau poate sa fie.

Dupa ce imi da ultimele indicatii si ne asigura ca nu avem cum sa nu luam lin si ca o sa mai vina cand prinde un moment liber, Cisti si labradorul sau super-haios dispare in ceata.

Nadesc, fac scule, ii spun lui Gabi ca apa corespunde exact habitatului ideal pentru lin ( plina de buruieni si bradis, maloasa, sulfuroasa, plina de lipitori si serpi ) si cand totul e gata dau sa imi pun scaunul si sa incep pescuiala.

Prima problema, scaunul nu statea nicicum pe panta aia criminala, degeaba il potriveam eu ca la orice miscare ma duceam in nas.

Se facuse amiaza, soarele tresarea falnic pe cer si la sol erau 42 de grade. Lui NoOne deja ii fierbeau neuronii si se plangea de dureri infioratoare de cap ( tot timpul gasea ceva de care sa se planga). De mine se lipisera toate hainele si deja mustele si alte insectivore ma terminau de nervi, probabil atrase de miasmele de pescar cu experienta pe care le imprastiam in aerul incins.

Din cand in cand cate un serpisor iesea frumusel din apa si se baga in stuful de langa noi, ratele se balacareau in voie in fata mea, natura isi urma cursul fara sa ne observe. Asta pana cand au inceput tantarii, care dragii de ei, ne-au observat; si de atunci a inceput o partida de pescuit pe care nu o voi uita toata viata.

*

Prima zi, spre seara. Zero trasaturi la undite, indiferent de cata maiestrie si tehnica am pus in pescuit. Terminat de caldura si armata de tantari nu imi trebuie nici mancare, nici apa, vreau doar sa ma intind un pic. Imi iau izoprena, o pun pe jos si dau sa ma asez. Fachir tata sa fi fost si nu puteai sta pe colturile alea de piatra taioasa care ieseau din pamantul tare. Ma foiesc de pe o parte, pe alta, mai mut izoprena pana ajuns intr-o pozitie in care numai a doua coasta si un sold imi era perforat de granitul in exces. Intre timp NoOne isi facea si el culcus intampinand aceleasi probleme si scotand aceleasi cuvinte pline de miere pe gura, ca si mine.

Se asterne seara si broastele incep sa oracaie ca nebunele in timp ce noi alunecam la vale; cum atipeai cinci minute cum te trezeai cu picioarele in apa. Dupa trei perechi de sosete schimbate, am reusit sa gasesc o pozitie de ancorare. Cu degetul mare de la piciorul drept, am inlantuit un varf de stanca bine fixat in decor si asa am reusit sa nu mai alunec. NoOne a aplicat alta tactica, s-a infasurat in jurul unui ciuline falnic, singura forma de vegetatie de pe panta si asa a reusit si el sa stea teapan.

Partea proasta in ce ma privea era faptul ca nu trebuia sa misc degetul mare deloc, deci nu puteam sa ma invart, sa ma frichinesc asa cum imi place mie sa fac inainte sa adorm, plus ca soldul si coasta mea nu aveau nici un moment de respiro in lupta cu colturoasele pietre pe care ma asezasem.

Cum stam noi asa si incercam sa ne bucuram de confort in balariile din jur incep sa se auda zgomote ciudate, din ce in ce mai des, din ce in ce mai multe, din ce in ce mai aproape. Aprind super lampa mea de supraveghere si o atarn sus sa vedem ce carcalaci vin spre noi. Nimic.

NoOne intra in trepidatii, ca sigur sunt serpi si ne-au simtit caldura inimii si vin peste noi cum a vazut el in mai multe filme… in timp ce ii explic ca zgomotele nu sunt continue si lungi ca alunecarea anacondelor, simt ceva umed pe spate. Inghet, pentru o clipa, apoi imi dau seama ce e.

Sar in sus de doi metri, urland ca un descreierat, apelative de mama la adresa nenorocitilor de rozatori. Ca asta era. O armata de sobolani, atrasi de ce aveam noi de mancare se adunsera de prin hectarele de stuf si ne inconjurasera, iar cel mai viteji dintre ei imi intrase mie la spate sa se incalzeasca.

Eu am intrat in modul uragan cu o tigaie sanatoasa in mana, izbind in dreapta si in stanga la lumina neonica a lampii, imprastiind teroare prin hoardele de sobolani, in timp ce NoOne imi tinea isonul si arunca cu pietre ( ca din astea era plin ) inspre sobolani sau spre capul meu, la cat era saracul de ingrozit.

In timp ce ma feream ca in Matrix de proiectilele lui NoOne si atingeam cate un sobolan cu teflonul tigaii de il parasutam in clar de luna, prind cu coada ochiului miscarea plutei cu cap fosforescent. O miscare lina, profunda, imposibila pentru albitura ( pesti mici ) sau caracuda. Era clar lin.

Scutur tare din cap si scap de sobolanul care se agatase de urechea mea stanga si sar spre undita, urland la Gabi, “Linul baaaaaaaaa Linul”.

O termina si asta cu pietrele si se repede spre camera. Intep cu siguranta si simt o greutate maricica la capatul liniei. Dupa o lupta de vreo 5 minte, urmarita cu sufletul la gura si de armata sobolanilor aliniata randuri , randuri, am reusit sa scot ditamai negrotenia de 5 kilograme din apa – o ciubota.

Deja imbatranisem cu un an.

Negociem un armistitiu cu sobolanii, lansez din nou unditele, ma ancorez cu degetul mare de piatra si ma culc.

“ Noapte buna, No”

“Noapte buna, Mage, luate-ar dracu pe unde m-aduci, si pe ala care ti-a spus de paradisul asta”

Broastele tacusera, luna statea linistita pe cer, sobolanii mestecau in tacere la painea noastra mai incolo, oftez greu si ma pregatesc in sfarsit sa dorm. Atipesc cateva secunde numai ca sa sar din nou in sus gata sa ma arunc in apa.

Cu un huruit ingrozitor, marfarul de 11 isi face aparitia; apoi acceleratul de 11.30, apoi personalul de 12 si tot asa pana dimineata.

– va urma –

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

2 Comments

Leave a Comment.