Aventuri la pescuit II

partea I aici

A doua zi din nou caniculă, din nou muște, din nou șerpi, din nou țânțari, din nou niciun peste. Deja din populația indigenă a locului, câteva exemplare ne priveau suspicios ca pe niște scăpați de la azil. Ce căutam noi, pe canalul ăla puturos, în plin soare, când Mureșul și pădurea era atât de aproape?

Spre seară vitejia ne este recompensată cu o caracudă de toată frumusețea, primul pește prins. Nu mai pot de bucurie și de acum mă concentrez pe lin, el fiind adevărata țintă.

Pe panta aia nu se putea dormi, asa că a treia zi aveam deja trei nopți albe și asta se vedea pe fețele noastre. NoOne nutrea gânduri criminale și ascuțea cuțitele din ce în ce mai des.

Pe la amiază punem masa, după două zile de caniculă în care băusem apă pentru că nu ne era foame.

Felul întâi: pateu explodat cu miros de hoit putrezit și fermentat, care era cât pe ce să mă facă să leșin, iar pe No l-a trimis în tufe urlând “ băăăă, nu mai ascunde mă șobolanii morți în rucsac”. Am pus cutia respectivă undeva unde nu bătea vântul și m-am întors la masă.

Felul doi: conservă de costiță cu fasole acidulată; mă rog carnea era acidulată, fasolea nu avea nici pe dracu. Eu am mancat, No a zis pas din nou.

Felul trei: s-a schimbat vântul și a revenit mirosul de hoit de iară ne-au amorțit gingiile. După ce am reușit să duc cutia și mai încolo, am revenit și am scos singura chestie care nu avea cum să se strice, cutia de Finetti.

Aaaaaaaa – am făcut amândoi satisfăcuți, scoțând niște blue pâine din pungă. Când scot capacul observ că ciocolata dezvoltase niște proprietăți necunoscute mie, adică abilitatea de a se mișca frenetic.

– Hait! A înviat ciocolata mă!

– Hai mă să plecăm d-aici, că te-a atins căldura.

– Mă, dacă-ți zic, ce dracu…

– Du-te bă de aici, spune No cu obidă și-și unge o felie cu cioco, fără să se uite la ea. Eu îl las în pace, dacă tot e așa de rotund. Abia când începe să urle că i-a luat gura foc, îi explic că nu e de la ciocolată ci de la mușuroiul de furnici care intrase în borcan.

Mda, ne-am lămurit și cu mâncarea, No mai mult decât mine. Bine că nu presta el în fața camerei pentru că, cu limbanul ăla umflat ca o bășică, ar fi arătat ca un pepene cu păr.

Nu mai aveam niciun strop de voință, de mâncare sau de apă, așa că am hotărât că asta e ultima noapte, dacă nu prindem lin așa rămâne.

Spre seară pluta pleacă din nou, de data asta și mai clar decât la ciubotă. Ințep și simt în partea cealaltă o mișcare clară de vietate, destul de grea, care încearcă să scape în stuf; din nou urlu linul linul și cu o tehnică desăvârșită conduc monstrul prin ochiurile de vegetație. Sunt nebun de fericire, e clar că nu e ciubotă, caracudă nu are cum să fie pentru că luptă decis, aaaa abia aștept să îl văd.

Aduc vietatea la mal și mă arunc să o scot cu mâna, mutare ce-o regret imediat când mă mușcă pocitania de deget. Camuflată perfect în bălăriile de la mal, și furioasă nevoie mare, o țestoasă pe la două kilograme.

Într-un acces de furie rup firul, dau cu șutu în stuf și spun GATA mi-a ajuns, mă f.. pe el de lin și nu mai vreau sa aud. NoOne făcea ca indienii de bucurie pe mal, dar nu putea să urle destul de tare pentru că limba încă nu i se dezumflase.

Păi cum dom’le? Rațe, șerpi, caracude, șobolani, țestoase, țânțari, păiajeni, sclepși, mexicani, urși de stuf dar niciun lin??????

Vlad B Popa

Scriitor, producator de documentar si pasionat de fotografie. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen

Facebook  

Leave a Comment.