Niciodată nu am fost un fan al băncilor. Le-am privit reticent, cu sfiala australopitecului ce urmăreşte de la distanţă lemnul aprins de fulger. Tiptil, tremurând, tot mai aproape, se încordează, aruncă un bolovan peste flacăra diabolică şi fuge în cavernă.
În continuare am convingerea că băncile din România sunt un balon mare de inutilitate, fardat şi parfumat. Poveştile cu „acordăm credite pentru a-ţi pune afacerea pe picioare” au fâsâit demult. Da, probabil vei primi acel credit, atunci când eşti în stare să demonstrezi că, de fapt, nu mai ai nevoie de el. La fel au răsuflat din balonul fardat şi aerele despre economiile păstrate în bănci, economii ce îţi vor aduce dobânzi îndestulătoare. Aşa ar fi normal, dacă băncile din România chiar ar investi banii tăi în ceva profitabil. Poate aşa s-ar evita şi acele cazuri penibile, când mergi la bancă să îţi scoţi „profitul” şi eşti informat cu zâmbetul pe buze că dobânda este mai mică decât armata de comisioane folosite pentru buna administrare a contului tău. Şi dacă ai fi informat de la bun început despre comisioanele respective, poate te-ar lovi revelaţia că mai bine îţi ascunzi puşculiţa sub saltea. Dar nu, banca îşi păstrează dreptul de a modifica oricând şi oricum anumite taxe ce au fost cândva valabile şi pentru care ai semnat. Evident, în contractul de 10 pagini pe care îl citeşti în câteva minute pe un colţ de masă, este prevăzut acest „drept” al băncii. Poate mulţi dintre noi l-am fi observat, dacă pe lângă pixul legat cu şnur, primeam şi o lupă.
Sunt totuşi de ajutor, atunci când te apucă de jos dorinţa arzătoare de a-ţi cumpăra o cutie de chibrituri şi de a o plăti dublu în 20 de ani. Şi mai sunt de folos pe post de cărăuş, dar şi aici cu anumite limite. Uneori, punguţa ta cu bani ar fi ajuns mai repede la destinaţie, legată de măgarul unui harabagiu. Pentru acest ultim serviciu, am călcat şi eu, de curând, pragul unei bănci (din aia internaţională). Dacă se putea cu măgarul sau cu haraba, zău că aş fi mers pe varianta rustică.
Şi am intrat eu, australopitecul, vampirul cârcotaş, în palatul de usturoi. Înăuntru, foarte frumos: Canapele, fotolii, ghişee multe, deci cozi scurte sau deloc. Mi-a venit rândul foarte rapid şi m-a luat în primire Ea, o făptură zglobie şi prietenoasă, cu ochii mari ca două prune de vară, din care storci şiroaiele de sinceritate şi suflet bun. „Domnul Corban, doriţi o bomboană?” „Nu, mulţumesc!”. Şi avea făptura aşa o voce caldă, de îţi lăsa impresia că sunteţi prieteni din copilărie. Putea să zică orice, tot ce auzeai era un murmur mieros de sirenă. După ceva timp, văzându-mă că tac şi privesc în gol spre buclele aurii ce-i jucau în soare, m-a întrebat ceva. Nu mai ştiu ce. Oricum, ceva irelevant, legat de scopul pentru care venisem la bancă. Nemaiavând cuvinte disponibile în tărtăcuţa încinsă, am înclinat gâtul spre umăr, am schiţat un zâmbet tâmp şi mi-am îndesat vreo trei bomboane în gură. Doar nu puteam să vorbesc cu gura plină. Un simplu clătinat de tărtăcuţă era suficient.
Şi aşa am clătinat zâmbitor la fiecare propunere de cont bonus, peste card bonus, peste serviciu extra bonus, de nu mai ştia săraca sirenă ce să-mi mai vândă de pe tarabă. Le-am vrut pe toate, nu am refuzat absolut nimic! Probabil o premieră în istoria băncii, singurul client care a fost de acord cu tot. Mă aşteptam şi la un eventual premiu pentru premiera realizată. Dar tot ce am primit a fost: „O zi bună, domnule Corban!”
Am plecat fericit spre casă, strângând la piept teancul de hârţoage pentru care semnasem. Nu mai ştiam ce reprezintă fiecare, dar sigur erau de bine. Toate erau super bonusuri şi mega oferte. Şi în timp ce pluteam, rupt de teluric şi de gânduri banale, a început vraja să îşi piardă din efect. Au început şi neuronii mei să se scuture de beţie şi să facă primele calcule, primele adunări de procente, de comisioane, de mega oferte. Atunci s-a terminat şi zborul, destul de brusc, prăbuşindu-mă cu fruntea între palme: „Pfaaai, băi ce nemernici, ăştia cu băncile lor! Nişte hoţi!”