Anapodismele ”alegerilor înțelepte”

Lanțul comercial Lidl. Poate singurul dintre retaileri care n-a mai încărcat cumpărătorul cu grija de a-și lăsa bagajul la o casetă destinată unei astfel de utilități. Drept pentru care, de la apariția sa pe piața noastră, am circulat nestingheriți cu tolba la purtător. Oricum există circuit video în incintă. Iar angajații ne asigurau că putem intra cu sarsanalele.

Astă-seară se nimerește să am cu mine rucsacul cu echipament sportiv, schimburi care mai curate, care mai puțin.

La casa alăturată un casier verifica sacoșa unui client. Nemulțumirea acestuia era evidentă, mai ales când e rugat să colaboreze și să ajute la scotoceală. ”Fă-o singur”, aud că îi spune casierului, printre altele.
Continue reading

Din inerție

Mă gândeam la oamenii ce roiesc în jurul nostru. De fapt, nu la ei, cât la situațiile generate. La ceea ce percepem, analizăm. Psihologic vorbind și la nivel amator, oamenii din jur nu generează situații. Ei doar sunt acolo, în orizontul nostru vizual. Situația se creează în momentul în care creierul nostru își depășește condiția de observator, devenind analizor. El personalizează acel moment inert, trecându-l prin propriile filtre, prin balanța personală.

Ce face creierul mai departe, pe fondul acestor analize? Structurează, definește categorii valorice la care să rezoneze mai mult sau mai puțin. Își întărește aceleași convingeri în privința a ceea ce este sau ceea ce nu este, configurându-și astfel propriile realități. De aici derivă acele adevăruri personale. Numeroase și distincte.
Continue reading

Articol impersonal


O persoană apropiată îmi spunea, cu ceva timp în urmă, că nu trebuie să încercăm să schimbăm oamenii. Aveam puncte de vedere diferite despre ”cum să”, ”de ce așa”… Mai spunea despre această tendință de ”a face educație” oamenilor că e un fenomen inaplicabil mulțimii. Că poți face acest lucru în limitele spațiului familial, dar nu mai mult.

Cumva, cred că lăsasem de înțeles că aș lua omul de guler pe stradă să-i țin povețe, să-i arăt aspectele comportamentale negative ale unor gesturi negândite ca de pildă acela al acaparării trotuarului ca și când ar avea titlu de posesiune.

Îmi spunea că sunt un om al regulilor, dar că, prin natura firii, unii pot funcționa după reguli, alții mai puțin. Foarte mulți nu vor înțelege atitudinea, iar dacă va fi să învețe, vor învăța prin propriile pățanii din care își vor cunoaște lecțiile. Că dacă intervin din exterior nu voi reuși decât să stârnesc animozitate, respingere.
Continue reading

Oameni (de bună credință)

Pe Vlad Mușatescu l-am ”întâlnit” pe la începutul anilor 90, în fostul anticariat al urbei. Căutam reviste Pif sau Rahan. Am dat peste o carte cu o copertă pe fundal galben, în care am regăsit stilul unui desenator din versiunea cu ilustrații a lui Tom Sawyer, publicată în vremurile ”de dinainte” la o editură defunctă acum, însă celebră atunci pentru editarea cărților pentru copii. Vasile Olac se numea desenatorul. Cred că mâna lui sau a lui Valentin Tănase le-aș recunoaște oricând.

Revenind, cartea se numea Expediția ”Nisetrul 2”. Cu un stil haios, limbaj neaoș, înspicat cu regionalisme, povestind aventurile unor elevi în Deltă, mi s-a încadrat taman bine. Am descoperit în biblioteca părinților alte lucrări semnate Vlad Mușatescu: De-a bâza, De-a baba oarba. Ulterior am achiziționat și restul seriei cu aventurile detectivului Conan Doi: De-a puia gaia, De-a v-ați ascunselea.
Continue reading

Fotografiind trecuturi eterne

Cireșarii, serial ecranizând primele două volume ale operei lui Constantin Chiriță, regizat de Andrei Blaier. Că tot mi-a redeschis Simona apetența pentru nostalgic. În privința aceasta, am învățat în ultima vreme să privesc nostalgia nu cu regret, ci cu venerația ochiului care se bucură la realizări epocale (ca să scârțâi puțin a limbaj de lemn).

Pelicula e de un alb-negru atât de convingător în ceea ce înseamnă încadrarea privitorului în peisajul acelor vremuri că aproape îți simți trecutul curgând prin capilare. Orășelul vechi de provincie (cel de baștină, locul cireșarilor nefiind specificat de către autor) te găzduiește cu evocări pregnante, cum rar le mai găsești pe vreo uliță anacronică.
Continue reading

Câte și mai câte

Salutări tuturor,

Mulțumiri pentru porțile deschise. Cristi Niculcea – eu, dragii mei – voi; mereu încântat să vă întâlnesc. O plăcere să încerc să-mi arunc pasul în ritm apropiat.

Mă uitam peste propunerile tematice, căutând să identific sectoare în care aș putea încadra elucubrațiile. Și nu găsesc arealul nimicului :).

Din una-n alta sau din una fără alta (la idei mă refer), primești o întrebare ce dezvoltă ramificații, tentacule precum ale hidrei: când se numește cineva scriitor, poet, romancier? E o recunoaștere pe care o primești după un număr de titluri, publicări? Dacă da, din partea cui? A literaților, a criticilor, a cititorilor? Survine în timpul vieții ori se activează post-mortem?

A fi scriitor nu prea e o titulatură care să fie înscrisă pe cartea de vizită sau înaintea numelui într-o prezentare. Nu reprezintă o calificare, o meserie. Dacă mi s-ar adresa cineva conform unor uzanțe de prin filmele comuniste, ar face-o la modul: ”Trăiască dom’ inginer!”, nicidecum ”dom’ scriitor”.

Și atunci ce distincție mai e și asta? Pare mai degrabă o nuanță onorifică decât elementul palpabil, recunoscut printr-o diplomă, prin cursuri de profil.
Continue reading