Prima casă – căutarea și dezumflarea

Textul de mai jos are o imensă valoare educativă pentru orice temă de doctorat de genul – studiu asupra frământărilor unei tinere familii din România.

Știam suma pe care ne-ar putea-o da banca, în jur de 50.000 de euro și cum nu vroiam cine știe ce vilă, ba chiar dimpotrivă, am zis că o să avem rapid câteva alegeri.

Am fi vrut casă dintr-o mie de motive:

1. Curte, dom’le, că amândoi am copilărit la curte și aș fi vrut același lucru de la Ioana

2. De când mi-am frecat genunchiul și nu mai fac sport am probleme reale cu tonusul fizic și asta se răsfrânge peste toate aspectele posibile și imposibile ale existenței. O curte în care să ies dimineața și să-mi încep programul ar schimba radical treaba asta.

3. Experiența proiectului de anul ăsta, pentru care a trebuit să închiriez pentru două luni încă un apartament ca să pot termina de scris, a arătat cât se poate de clar că am nevoie de un spațiu al meu, unde să pot lucra liniștit în reprize de câteva ore. Când e vorba de intrat în atmosfera cărții pur și simplu nu se poate cu întreruperi continue, copil, bonă, alte alea.

4. Spațiu de depozitare. Dacă e un lucru care să-mi creeze disconfort contant într-o locuință e să văd toate colțurile, holurile, dulapurile pline cu chestii care dau pe dinafară sau pică dacă încerci să iei ceva.

Și uite așa a început Continue reading

Prima casă

Acum vreo două luni am primit vestea deosebit de tristă că de la primăvară trebuie să ne mutăm. Na, asta e când nu ai un loc al tău, se întâmplă. E tristă pentru că zona e foarte liniștită și bună pentru copil, la 1 minut de grădiniță și pentru că chiria va fi sigur mai mare într-un apartament comparabil.

Asta m-a făcut să mă uit spre programul Prima Casă, în care încă ne încadrăm la limită vârstă eu și nevastă-mea, pe principiul dacă tot dau un ban în fiecare lună, nu mai bine dau pentru ceva al meu?

Tot citind eu despre program am dat și peste câteva voci turbulente care dădeau vina pe creditul ăsta pentru prețurile imobiliare mari – să nu mai dea domne, să vezi cum cumpărăm toți case cu banii de bere. Nu-s de acord cu ei din trei motive mari și late: Continue reading

Grădi

Tocmai am dus-o pe Ioana la grădiniță. Am lăsat-o acolo, într-o sală plină de copii mici cu ochii mari, uitându-mă la ea dintre rândurile de părinți cu mâinile tremurate și privirea umedă. Ziceai că ne ducem plozii la război…

”Nici nu știu unde s-a dus timpul” ”Nici nu știu când a trecut” ”Parcă ieri era atâtica”

Dintotdeauna mi s-au părut forțate expresiile astea, poate pentru că de când mă știu am putut să-mi amintesc ultimii ani în detaliu și cam toate scenele care au însemnat ceva pentru mine până la secundă. De asta pentru mine timpul nu simțea niciodată fără să-l simt, fără să-și lase urmele curgerii în mine.

Ei, de când a venit Ioana, pot să zic și eu că parcă ieri o țineam prima dată în brațe. Efortul susținut al ultimilor ani, grija pentru cea mică să fie de vină pentru comprimarea asta a timpului sau pur și simplu să vezi viața crescându-ți în fața ochilor e un lucru atât de miraculos că mintea nu-l poate cuprinde ca pe restul?

La mare în septembrie cu copilul, stațiunea Jupiter

Pentru mine mersul la mare în septembrie nu a fost dictat de faptul că vara mi-a fost extrem de ocupată (și așa am plecat înainte de a termina cu DK-ul) ci e o preferință mai veche, legată de lipsa viermuielii cocălărești de pe plajă. Ne place, nu ne place să recunoaștem acolo unde se adună mulți români nu e un spectacol deosebit de elegant…

Cu atât mai mult prefer o plajă liniștită și mai liberă când merg cu un copil micuț. Pe scurt părțile bune și rele ale vacanței la mare, în prima jumătate a lui septembrie:

Vremea. Dacă ai trăit pe lună în ultimii 20 de ani, o să-mi vii cu text de gen – vai ce frig trebuie să fie în septembrie la mare… de fapt prefer oricând o zi frumoasă de septembrie la mare uneia din iulie-august, când îți bubuie capul de cald. Pentru mine e mult mai plăcut să fac plajă la 24-27 de grade decât la 35.  Continue reading

La delfini – jurnal de vacanță pe litoralul românesc

Azi mi-am dus fetele la delfinariu. Fiică-mea nu prea știa ea cu ce se mănâncă așa că nu ar fi ținut neapărat dar mă-sa mă bârâia la cap din secunda în care am ajuns să mergem, să mergem, să mergem, să ne stropească delfinii.

După GPS-ul meu magic și-a făcut iar numărul, ducându-mă pe un bulevard care avea tot atâta legătură cu delfinariu ca borcanul cu murături al bunicii și a trebuit să folosim metodele tradiționale (oprit – întrebat – oprit – întrebat – ajuns), am aterizat unde trebuia cu fix 5 minute după începerea spectacolului. Cât mai era până la următoarea reprezentație? Ei… fix 3 ore.

Am mers pe la mini-zoo-ul din complex, a vorbit Ioana cu papagalii, a văzut zebre, iepuroi, veve, vaci, struti și alte câteva pocitănii fără importanță, a luat la rând absolut toate locurile de joacă până acolo și tot mai aveam vreo oră de omorât. Continue reading

Se duc norii – jurnal de vacanță pe litoralul românesc

Azi vântul s-a mai potolit, cel puțin dimineață a scăzut sub 200 la oră. Asta înseamnă că am putut merge pe plajă fără să legăm copilul cu sfoară de mijloc, chiar dacă restul de chestii luate cu noi au trebuit ancorate cu pietre…

Fiică-mea, după cum era și de așteptat (că așa e și tac-su), s-a declarat total deranjată de prezența nisipului între degete și a scoicilor pe plajă, de a trebuit s-o șterg pe picioare odată la 3 minute și nu s-a deplasat fără șlapi nici un metru.

Apa mării e rece tare de la furtună așa că a petrecut câteva minute cu colacul în piscină. Bucuria mare au fost de fapt locurile de joacă – ăla interior, cam sărăcuț și cam spart pe finalul de sezon și cel descoperit la hotelul de lângă, care avea de toate, inclusiv supraveghetor.

Tot zic de copil pentru că ăsta micu Continue reading

Vis, frate! – jurnal de vacanță pe litoralul românesc

Primul nostru concediu veritabil în 3 ani de zile (adică nu de genul – își ia nevastă-mea 4 zile că e epuizată și vrea să doarmă un pic mai mult sau îmi iau eu două zile și trag o fugă la o baltă sau pe un munte, să pot să-mi aud gândurile, dar mă întorc mai obosit decât am plecat).

Plecăm pe la 4 dimineața, deși planul era să demarăm la miezul nopții și dă-i și mână. GPS-ul blestemat își face din nou datoria și mă duce pe o rută mai lungă decât calculasem pe PC și în loc de 7 ore fac 9 jumate. Parfum, nu alta. Ce-i drept și eu merg ca melcul cu Ioana în mașină…

Ajung pe litoral într-un final, dărâmat (nu eram un monument de energie nici la plecare) și când dau să deschid ușa mă lovește uraganul Viorica (l-am botezat pe loc după soacră-mea că e o prezență la fel de plăcută). De la mașină până în hotel am ținut-o pe Ioana de călcâi ca pe zmeu (să vezi cum fâlfâia micuța în aer), pe nevastă-mea au ancorat-o cât de cât o parte din bagaje iar pe mine, mă rog… burta. Continue reading

Pelicanii Deltei

imagine mare

Ne-am trezi cu noaptea în cap, sperând să prindem pelicanii adunați în capul insulei exact când se ridică soarele din mare. Ne-am luat amândoi niște bluzițe subțirele să ne apere de tăuni și țânțari (asta după o tratare cu spray de abia se mai putea respira în cameră) dar în care să nu ne coacem de cald și am pornit spre malul Dunării în ceața dimineții.

– Mă, nu e cam friguț?

– Ți se pare, că abia am ieșit din pat…

În barcă însă nu mai era urmă de dubiu, venise peste noapte un front de aer siberian de Continue reading