Ce-am invatat la facultate I

Că oamenii sunt oameni indiferent de profesie/funcție. Știu că pare de o naivitate vecină cu prostia dar pentru mine, puști abia plecat la facultate, era normal ca profesorii universitari sa fie toți, până la ultimul, niște rezervoare de principii, cultură, clasă, rafinament și dorința de a te face pe tine, învățăcelul, mai bun.

Am dat peste exact același stil ca în liceu. Subiectivism, bârfe, simpatii, predat cuvânt cu cuvânt din manual de parcă noi n-am fi fost în stare să citim, note aruncate din burtă, orgolii umflate și așa mai departe. Ce-i drept ăsta era tonusul general dar parcă excepțiile erau mai multe – profesori, poate nu plutind pe nori luminoși, dar interesați să te învețe.

Că în memoria oamenilor cu care studiezi/lucrezi ajungi în două feluri. Ori ești tot timpul acolo, zi de zi, prezent la tot ce trebuie ori te faci remarcat.

Trei absențe atât aveai voie la procedură penală, la a patra deja nu mai intrai în examen. În timp ce cei care ciupiseră a patra absență se tânguiau fără succes pe la ușă să fie primiți la testare, eu îmi vedeam liniștit de treabă deși fusesem la un singur seminar, unul singur și niciodată la cursuri. Însă când fusesem, discutasem jumătate din oră cu profesor despre ce zicea el acolo.

Să știu asta m-a Continue reading

Viața grea de artist

Cine își închipuie că Dani a avut viața ușoară în timpul ședințelor pentru Dracula’s Kitchen, se înșeală amarnic. Asta însă i-a pus capac până și celui gata să se sacrifice oricând de amorul artei.

Nu l-am văzut atât de lipsit de dorință ba chiar aș putea spune gata s-o ia la fugă în cele câteva luni de lucru, nu neapărat din cauza a ce trebuia să țină în mâini ci mai mult din pricina apei în care trebuia să intre – un lac, încărcat de legende în care se spune că dacă intri nu durează mult până să devii un mutant radioactiv cu puteri supraomenești, brațe de caracatiță, ochi de melc și dorsale de rechin.

Până la urmă însă arta a învins.

PS. Niciun animal păros nu a fost rănit în timpul filmărilor, conținutul blănii de oaie era de mult inclus în procesul de fabricație al unei pastrame iar Dani mai trăiește încă și azi, nu știu exact în ce formă dar la telefon sună aproape uman.

 

Dilema Bonei

Să spunem că ești o bonă trecută de 60 de ani, extrem de bisericoasă și foarte atentă la ”vai dar ce-o să spună lumea”, puternic ancorată deci în tradițiile creștine și intr-un mod de viață cumpătat și cu frică atât de Dumnezeu cât și de gura lumii.

Dacă tu când aduci copilul din parc îl găsești pe stăpânul casei făcând poze unui bărbat despuiat aproape de tot în baie, ba îl mai și auzi dându-i indicații despre cum trebuie să se bage mai adânc și să dea mai repede din cap, oare ce-ți trece prin minte?

*

Și-acum revenim la mine, oare mai am bonă și mâine?

Masterchef sezonul 5 sau cum să faci praf o emisiune decentă

Probabil că ultimul sezon masterchef nu a avut un rating prea grozav dacă s-au hotărât să schimbe, pe lângă jurați și echipa de producție. M-am gândit că au avut parte și de ceva feed-back negativ pe seama comportamentului uneori țigănesc al juraților, mai ales al celui mai tânăr care deși venea îmbrăcat ca un dirijor hipster de orchestră, făcea pe violentul cu concurenții.

Ce mi-am zis când am auzit vestea schimbărilor? Să vezi tu că s-au prins că segmentul pe care îl țintesc se uită la emisiune pentru mâncare și competiția în bucătărie nu să vadă țigăneală, porcăială și telenovele între concurenți.

Știam că-l aduc pe Adi Hădean, om ce și-a construit un brand foarte frumos în online-ul culinar și care pare a fi genul de om care să nu se scălămbăie sau să jignească gratuit. Asta mi-a dat speranțe și m-am gândit că sezonul nou va aduce mastercheful acolo de unde a plecat, la un concurs de gătit pigmentat cu orgoliile concurenților și jurizat de niște profesioniști. Să scoată cu alte cuvinte bârfele, certurile și înjosirea amatorilor din prim plan.

Buuuun. Astea erau așteptările, acu să vedem ce ni s-a servit. Continue reading

Prima casă – căutarea și dezumflarea

Textul de mai jos are o imensă valoare educativă pentru orice temă de doctorat de genul – studiu asupra frământărilor unei tinere familii din România.

Știam suma pe care ne-ar putea-o da banca, în jur de 50.000 de euro și cum nu vroiam cine știe ce vilă, ba chiar dimpotrivă, am zis că o să avem rapid câteva alegeri.

Am fi vrut casă dintr-o mie de motive:

1. Curte, dom’le, că amândoi am copilărit la curte și aș fi vrut același lucru de la Ioana

2. De când mi-am frecat genunchiul și nu mai fac sport am probleme reale cu tonusul fizic și asta se răsfrânge peste toate aspectele posibile și imposibile ale existenței. O curte în care să ies dimineața și să-mi încep programul ar schimba radical treaba asta.

3. Experiența proiectului de anul ăsta, pentru care a trebuit să închiriez pentru două luni încă un apartament ca să pot termina de scris, a arătat cât se poate de clar că am nevoie de un spațiu al meu, unde să pot lucra liniștit în reprize de câteva ore. Când e vorba de intrat în atmosfera cărții pur și simplu nu se poate cu întreruperi continue, copil, bonă, alte alea.

4. Spațiu de depozitare. Dacă e un lucru care să-mi creeze disconfort contant într-o locuință e să văd toate colțurile, holurile, dulapurile pline cu chestii care dau pe dinafară sau pică dacă încerci să iei ceva.

Și uite așa a început Continue reading

Prima casă

Acum vreo două luni am primit vestea deosebit de tristă că de la primăvară trebuie să ne mutăm. Na, asta e când nu ai un loc al tău, se întâmplă. E tristă pentru că zona e foarte liniștită și bună pentru copil, la 1 minut de grădiniță și pentru că chiria va fi sigur mai mare într-un apartament comparabil.

Asta m-a făcut să mă uit spre programul Prima Casă, în care încă ne încadrăm la limită vârstă eu și nevastă-mea, pe principiul dacă tot dau un ban în fiecare lună, nu mai bine dau pentru ceva al meu?

Tot citind eu despre program am dat și peste câteva voci turbulente care dădeau vina pe creditul ăsta pentru prețurile imobiliare mari – să nu mai dea domne, să vezi cum cumpărăm toți case cu banii de bere. Nu-s de acord cu ei din trei motive mari și late: Continue reading

Grădi

Tocmai am dus-o pe Ioana la grădiniță. Am lăsat-o acolo, într-o sală plină de copii mici cu ochii mari, uitându-mă la ea dintre rândurile de părinți cu mâinile tremurate și privirea umedă. Ziceai că ne ducem plozii la război…

”Nici nu știu unde s-a dus timpul” ”Nici nu știu când a trecut” ”Parcă ieri era atâtica”

Dintotdeauna mi s-au părut forțate expresiile astea, poate pentru că de când mă știu am putut să-mi amintesc ultimii ani în detaliu și cam toate scenele care au însemnat ceva pentru mine până la secundă. De asta pentru mine timpul nu simțea niciodată fără să-l simt, fără să-și lase urmele curgerii în mine.

Ei, de când a venit Ioana, pot să zic și eu că parcă ieri o țineam prima dată în brațe. Efortul susținut al ultimilor ani, grija pentru cea mică să fie de vină pentru comprimarea asta a timpului sau pur și simplu să vezi viața crescându-ți în fața ochilor e un lucru atât de miraculos că mintea nu-l poate cuprinde ca pe restul?

La mare în septembrie cu copilul, stațiunea Jupiter

Pentru mine mersul la mare în septembrie nu a fost dictat de faptul că vara mi-a fost extrem de ocupată (și așa am plecat înainte de a termina cu DK-ul) ci e o preferință mai veche, legată de lipsa viermuielii cocălărești de pe plajă. Ne place, nu ne place să recunoaștem acolo unde se adună mulți români nu e un spectacol deosebit de elegant…

Cu atât mai mult prefer o plajă liniștită și mai liberă când merg cu un copil micuț. Pe scurt părțile bune și rele ale vacanței la mare, în prima jumătate a lui septembrie:

Vremea. Dacă ai trăit pe lună în ultimii 20 de ani, o să-mi vii cu text de gen – vai ce frig trebuie să fie în septembrie la mare… de fapt prefer oricând o zi frumoasă de septembrie la mare uneia din iulie-august, când îți bubuie capul de cald. Pentru mine e mult mai plăcut să fac plajă la 24-27 de grade decât la 35.  Continue reading