Reset

Se întâmplă să ajung cu scrisul într-un punct în care personajul rămâne suspendat între doi pași și se uită la mine c-o moacă tâmpă și ironică în același timp – ce faci, nene, mă lași așa?

Fiecare cuvânt vine ca o piatră de rinichi și-ajung să scriu o frază pe zi doar ca s-o șterg a doua zi când o înlocuiesc cu alta, la fel de bună. Nu mi se întâmplă des dar și când e să fie, mă lovește nimicitor.

Și cu cât merge mai greu cu atât mă încăpățânez mai tare să mă lipesc de taste, patru-cinci ore fără pauză, ridicat pentru mâncat și alte chestii naturale, revenit în scaun pentru încă patru-cinci ore și așa încă o tură, până se adună vreo 13-14 ore. Continue reading

Leul și genocidul

Subiectul reacției umanității în social media este dezbătut constant și de multe ori pe un ton de reproș – unde ne e compasul și unde ne sunt valorile?

Social Media e absolut fascinantă tocmai pentru că arată reacții sincere, ieșite din tiparul lui ar trebui și nefiltrate de același proces mental care precedă un discurs în alt mediu.

De asta analizele de genul – cum vă puteți scandaliza când a crăpat un simplu leu dar nu ziceți nimic de miile de copii uciși în Siria – nu au niciun rost, pentru că reacțiile în Social Media se bazează pe un impuls sincer nu pe rațiune/logică.

Viralul este un subiect care mișcă omul într-un fel, îl bucură, îl șochează, îl distrează, nu contează cum îl mișcă ci că o face. O asemenea reacție sinceră depinde foarte mult și de dispoziția individului, de modul în care privește viața și așa mai departe. Continue reading

Prost/bun sau inteligent?

A circulat ceva vreme pe net poza cu Spielberg și-un dinozaur lângă el, făcută după model vânătoresc, ba a și stârnit isterie în două tabere diferite.

Prima tabără a fost cea a indignaților pe modelul – de ce? de ce să fii atât de crud și să omori un rinocer pentru plăcere? huoo vânătorii!

A doua tabără a fost cea care a crăpat de râs și-a arătat cu degetul spre imbecilitatea furiei primei la o poză c-un dinozaur de cinema. Continue reading

Cuibul și puiul acvilei de munte

De ani de zile frații Bodnari cutreieră pădurile Bucovinei, încercând să aducă și să păstreze pe film frumusețea sălbăticiunilor din pădurile încă bogate din munții ăștia.

Nu-s nici de la BBC și nici nu cred că au ajuns să câștige ceva din asta, o fac doar din pasiune și investesc în echipament bani câștigați muncind prin alte părți. Iar pasiunea asta se simte din plin chiar dacă prezentările nu-s extrem de cizelate și nici sculele nu-s cele mai cele, însă dragostea față de frumosul sălbatic n-are neapărată nevoie de comentarii ultra puse la punct și de lentilele cele mai cele. Continue reading

Lucian Boia – Două secole de mitologie națională

Națiunea ne leagă organic, din negurile timpului și până astăzi, iar granițele și organizarea ca stat au fost doar consecințe naturale ale stării de națiune, care au înfrânt toate obstacolele și interesele politice exterioare ca să-și găsească albia pe drept cuvenită.

Așa ne-a învățat școala despre românii ieșiți din daci și romani și despre cum dorința de unire curgea prin sângele tuturor, odată cu o conștiință națională vie și puternică.

Doar că e de-ajuns să aruncăm un ochi în jur, la toate prejudecățile și insultele pe care românii și le aruncă unul spre altul, în funcție de regiunile istorice pe care le reprezintă și iese evident la suprafață, fragilitatea și tinerețea națiunii române, precum și artificialitatea conceptului de constantă națională milenară. Continue reading

Șah la mirare

M-am uitat zilele astea la Terminator Genesys, un alt film dintr-o serie care pentru mine și-a pierdut zvâcul de multă vreme. Într-una din sevențe, terminatorul negativ principal iese pe stradă în flăcări, apoi se stinge în ceva de culoarea grafitului și imediat își revine la forma umană.

La câțiva metri în spate, niște trecători se uitau interziși la mersul calm al ăstuia în timpul transformării de care vorbeam. Și mă gândeam cum că, dacă aș vedea eu, colegii de generație și mai ales cei ce vin din urmă, așa ceva ne-am uita imediat în jur, să reperăm unde-s camerele de filmat. Continue reading

Frumusețea ca element definitoriu

Suntem altfel, altfel decât orice formă de viață cunoscută de noi pe Pământ. Milenii de-a rândul gânditorii ne-au distanțat de animale printr-o sumedenie de concepte, de la practicul – folosirea uneltelor – până la abstracțiuni legate de intelect – conștiința de sine, căutarea sensului vieții și multe altele.

Câteva au picat între timp, câteva au rămas în picioare. Pentru mine, cea mai clară și definitorie manifestare a umanismului este frumusețea. Simpla existență a cuvântului frumos ne ridică într-un plan total diferit.

Să aibă leul un răget pentru asta? Să se oprească elefantul să admire răsăritul? Continue reading

Pedofilie, Homosexualitate, Heterosexualitate

Sunt același lucru. Orientarea sexuală, indiferent cât de greșită, nepotrivită sau monstruoasă ni s-ar părea, există în noi fără să avem ceva de spus. Nu se petrece pentru că o alegem la un moment dat și, de asta, nu se poate găsi vreo vină în ea.

O orientare sexuală, pentru care omul nu are nicio vină, nu ar trebui să fie prilej de dat cu parul, indiferent cât de odios ne contrazice simțul normalității. Din punctul ăsta de vedere, unul dintre cele mai stupide și limitate contra-argumente împotriva homosexualității, este că acceptarea ei în societate este o punte spre acceptarea practicării pedofiliei .

Zău? Cam cum funcționează gândirea din spatele acesti teribil de inteligent raționament?

Ia să vedem unde stă ridicolul. Problema pedofiliei, dacă reușim să o privim obiectiv pentru un moment, este că profită de corpul unui copil, la o vârstă la care nu are cum să aibă ceva de zis, să se apere, sau să fie de acord cu ce i se întâmplă. Continue reading

100 de pule

100 de pule

O sută de pule. Poate nu chiar o sută, da’ rotunjim. Erau minus douăzeci de grade și noi stăteam de vreo patru ore în curte, chiar lângă pădurea de brad, mutându-ne greutatea de pe un bocanc pe altul, așteptând să se termine odată.

Bătea ușor vântul, destul cât să treacă frigul prin haine și pielea bocancilor să se întărească de la umezeala înghețată. Bătătorisem toată zăpada de pe jos când ofițerul ne-a anunțat că nu mai e mult până începem, maxim o oră…

Aveam buzetele vinete când am intrat în sala aia mult prea mică pentru o sută de pule.

– Ce faci, mă?

– Trag un pic de ea să nu mă fac de râs, ce dracu! Continue reading

Erou

Lumea Arres, Universul 6, anul 3490

”Dacă pierzi…”

Nu era nevoie să-i spună niciunul, le-o citea în ochi – dacă pierzi, murim. Nu mai aveau rezerve nici până la sfîrșitul anului iar în cinci ani, până la următorul Duel, aveau să moară de foame până la ultimul.

Vinovat era cel din fața lui, cel pe care învățase să-l urască înainte de a veni pe lume, flămând în burta mamei. Cel din cauza căruia toți copiii arreieni se nășteau și creșteau rahitici, generalul Esso. Câștigase de douăsprezece ori Duelul, de zece ori mai multe decât oricare altul dinaintea lui și-i aruncase într-o foamete de jumătate de secol.

Consumaseră totul din depozitele înghețate, la început cu lăcomie apoi, cu fiecare nouă înfrângere, gram cu gram. După al cincilea Duel pierdut în fața lui Esso, trecuseră la filtrat aerul și la procesat roca, moleculă cu moleculă. Acum își mâncau direct morții, uscați și făcuți făină în cuptoarele bisericii; nu mai aveau timp să-i îngroape și să-i filtreze după aceea, cum făcuseră cu fiecare cimitir până la al nouălea Duel pierdut. Continue reading