Cel mai aspru critic de artă

Dintotdeauna artiștii s-au plâns de critici. Și pe bună dreptate, în marea lor majoritate criticii fiind niște artiști eșuați, care dacă nu pot să facă s-au gândit să critice, că asta parcă nu necesită nici la fel de multă muncă și talent.

În ziua de azi însă lucrurile au ajuns totuși prea departe. Oricine, da chiar oricine se crede critic, până și femeile de serviciu. Din ce în ce mai des, ele își arată clar și aspru punctul de vedere, mai dur decât orice alt fel de critic.

În Italia, o femeie de serviciu aruncă la gunoi o cameră întreagă cu artăContinue reading

Oprea, parul din ochi

Când mă uit la ce revoltă furibundă s-a stârnit împotriva lui Oprea, m-apucă râsu-plânsu.

Guvernul, parlamentul și premierul ăsta au schimbat Codul Penal ca să se protejeze. Nu există o încălcare mai gravă a ordinii de drept decât asta, NU EXISTĂ ceva mai mârșav decât să sabotezi justiția schimbând chiar legea de care se folosește.

Acum au refuzat crearea unei agenții care să confiște/execute silit averile corupților – dacă întrebi orice român, ORICE român, care-ar fi primul lucru de dorit în cazul corupților ar răspunde – confiscarea averilor. Practic au zis nu dorinței tuturor românilor. Continue reading

Aferim

În sfârșit am văzut și eu mult lăudatul Aferim, auzisem atâtea lucruri bune despre el că mi-era și frică să mă uit. Filmul este despre doi bounty-hunters, tată și fiu, ce recuperează un gipsy gigolo, vinovat de indiscreții cu nevasta Godfatherului.

La fel ca și cu o melodie românească, trebuie să vorbim despre el în contextul filmelor românești (mă bușește râsu-plânsu când dacă zici că-ți place o melodie românească sar cunoscătorii să-ți spună că nu se compară cu integrala Creedence – mă băieți, nici muzica nici cinematografia nu sunt acolo, e ridicolă comparația): Continue reading

Stephen King despre cum să-ți faci meseria – ”On writing”

În ”On Writing, A memoir of the Craft” Stephen King vorbește despre scris, însă foarte mult din ce zice se poate aplica la orice meserie.

  1. Să ai o ușă pe care s-o închizi.

Pentru scriitor, un spațiu în care să nu fie deranjat din lumea imaginară pe care o pune pe hârtie este absolut obligatoriu. Să nu ai o ușă care să te izoleze complet de lumea exterioară face din scris un chin, cerneala curge în picături dureroase iar personajele și atmosfera îți fug din minte la fiecare câteva minute, alungate de realitate neblocată de nimic.

Eu știu pe pielea mea, faptul că nu am o cameră în plus îmi taie o carte pe an și mă fură de idei la cea la care lucrez.

Să-ți asiguri condițiile ideale de lucru este o necesitate pentru orice profesie. E greșit să te gândești la investiția în asta ca la un moft, ca la un plus de comoditate – să-ți faci treaba ușor nu e numai mai comod dar îți crește randamentul, un randament crescut te face pur și simplu mai bun în meseria ta, iar mai bun înseamnă până la urmă mai mulți bani. Continue reading

Să fie românești până la miez

Mare sfârâială mare cu legea care obligă magazinele să prezinte la raft produse românești. Ba unii că e de bine și că așa e normal, să ne susținem producătorii, ba alții că nu e o măsură corectă pentru o piață liberă (bine că subvențiile care omoară concurența sunt…), ba ceilalți cum că producătorii noștrii sunt niște lepre și nu-s în stare să facă produse de calitate la preț decent. Continue reading

Lăsați animalele să lenevească!

Odată cu apariția celui mai înalt nivel al evoluției umane, iubitorul de animale, văd pusă din ce în ce mai des problema animalului liber. Așa cum trebuie să fie el, așa cum l-a lăsat mama natură pe pământ, să zburde prin cele păduri virgine.

Zilele trecute s-a interzis circul cu animale sălbatice în Olanda. Foarte bine, ceva mă deranjează profund când văd un tigru amenințat cu biciul ca să facă tumbe prin praful cortului. Să se închidă toate.

Bun. Următoarea oprire, grădina zoologică. Lua-v-ar naiba de exploatatori mizerabili care vindeți bilete să vadă oamenii animale în cușcă și-n țarcuri! Criminalilor! Continue reading

Bergler Igor, cel mai supărat scriitor român

Bergler Igor anunță că are 10.000 de precomenzi la o carte pe care încă nu a publicat-o. Fiind prima lui carte și numele lui neînsemnând nimic pentru publicul cititor, succesul acesta nemărginit mi-a ridicat niște semne de întrebare și-o curiozitate legitimă.

După vreo două zile și informația cum că numai 15 exemplare au fost precomandate de la o librărie online aflată în top 3 vânzători de carte de la noi, părea că cifra este o minciună grosolană, care confundă tirajul trimis distribuitorilor cu cărțile comandate de cititori. Așadar se putea ca genialul Bergler Igor să-și fi făcut, dintr-o carte anonimă, știre pentru toată industria românească de carte, mințind.

Lucrul ăsta și calitatea cărții, analizată pe fragmentul gratuit cât și pe întreaga carte, au făcut subiectul unor articole pe reacții.ro, nu, nu scrise de mine, eu doar comentasem.

Ce face Bergler Igor, acest titan literar care va zgudui lumea cu capodopera lui, în fața unor informații atât de dure? Vine și ne demonstrează că greșim și că nu a fost o măgărie campania asta aparent gândită să prostească cititorii (unul dintre cele mai puternice argumente în marketingul unui produs este social proof-ul, adică l-au luat și mulți alții)? Continue reading

Scurtissime

1. Statul își bate joc de ceva frumos, din nou. Uite de asta ajungi să te rogi de stat, nu să te ajute, ci să nu te încurce. Satul Viscri este cea mai frumoasă inițiativă turistică de la noi, iar pista de biciclete care șerpuiește prin pădure și leagă satele zonei este o idee splendidă.

Când am auzit de ea și-apoi mi-au confirmat amicii bicicliști părerea inițială, m-am gândit imediat pe unde ar putea fi făcut așa ceva și în Bucovina. E mai greu, c-aici sunt munți nu dealuri.

Ce și-au zis băieții, hai să scoatem câteva sute de tiruri cu lemne pe drumul cel mai scurt, chiar dacă intrăm cu ele prin sat cu clădiri UNESCO, chiar dacă facem praf pista făcută de voluntari cu bani europeni… na, nu consumăm motorină prea multă, așa că nu ocolim nimic. Continue reading

O lume de lei

Hohoteau copilărește, goi pușcă, uitându-se unul la altul cu fețele caraghios schimonosite de o bucurie uriașă, așteptată decenii de ei și milenii de omenire.

Doi bărbați și o femeie. Corpuri tari, abia ieșite din adolescență, încântător de viguroase și splendid de neted sculptate pe sub piele. Sânii fermi ai fetei tresăltau hipnotizant sub hohotele de râs și sfârcurile tari desenau zig-zaguri prin aer.

– Măi să fie! – exclamă zgomotos bărbatul înalt și blond, uitându-se în jos. N-am mai avut una din asta de vreo cinșpe ani – continuă rânjind cu ochii pe erecția onorabilă ce i se ridicase între picioare.

– Trebuie să recunosc că nici eu! – buși din nou în râs fata.

– Păi?

– De când s-a uitat ultima dată cineva la mine și-am avut efectul ăsta…

– Domnilor, a mea nu merge. Continue reading

O mică românească

Azi e Ziua Educației.

Câte lucruri pot să facă profesorii în școală ca să dea, măcar pentru o zi dacă-n rest e același stil comunist de îndopare forțată, o față caldă educației? Jde mii de chestii altfel.

Săptămâna trecută prin școlile din provincie a venit o înștiințare de sus cum că, dacă se vrea, ziua poate să fie liberă/neplătită. Acum văd că-n București oricum e așa.

Păi nu? La urma urmei ce poate să bucure elevii mai tare și să le arate utilitatea și frumusețea educației decât o zi în care profesorii să le zică – stați mă acăsucă, noi preferăm să nu fim plătiți decât să facem altceva decât rutină.