Un start de milioane

Ieri a ajuns Dani la Vatra Dornei, să-ncepem fotografiile pentru Dracula’s Kitchen II și l-am băgat în ședință de la prima oră. În stilul lui obișnuit de viking pacifist, care nu se sperie de nica, n-a zis nici câr nici mâr pus în fața listelor cu pozele ce țineau de el, numai s-a îndoit un pic din neuroni când a văzut pe-acolo capre negre, mistreți furioși și galopuri sub stele.

L-am liniștit cu un – alea nu se pot face că-i zăpada de doi metri pe-acolo și trebuie înlocuite – și, văzându-l pus pe treabă, am hotărât că dacă-l ține vâna de viking, ieșim să facem două rețete în cadru natural. S-a uitat la mine așa, ca după două ore de somn pe tren, – cum să nu-l țină?

Bun, hai!

Mergem la magazin, doi masculi feroce și-o listă de ingrediente și cumpărăm tot ce ne trebuie pentru două supe de mare angajament gastronomic, apoi ne îndreptăm privirea spre alte unelte trebuincioase.

”O dulie bună și-o secure”

”Secure? Ce-i aia?”

Nu, nu eram în Covasna și pâine deja luasem.

”Bărdiță” Continue reading

Revolta fumăcioșilor

Mai e puțin și se termină revolta fumăcioșilor că na, după vreo lună de baruri/restaurante curate care n-o să dea faliment, n-o să mai aibă ce chițcăi, iar când bugetul nu va suferi o cădere catastrofală (din varii motive – că fumătorii nu se vor lăsa de fumat, ca banii de pe țigări nu se pun la saltea ci intră tot în circuitul economic impozitat, că și dacă s-ar lăsa toată lumea de fumat ar merita pierderea) nici atât.

Iar peste un an, cu mici excepții, toată lumea va vedea legea asta așa cum e – un pas înainte pentru viața de oraș, pentru educația în societate și subțierea obrazului. Singurii care nu vor aprecia practic schimbarea vor fi cei care fumează în casă, oriunde, fără să simtă nevoia să deschidă geamul – numai ei nu se vor bucura de diferența de miros și prospețime, dar ăștia sunt mai puțin decât credeți. Restul vor vedea că să ajungi acasă fără să-ți miroasă hainele a furnal merită micul sacrificiu de a fuma afară.  Continue reading

Fotoliu Lystrup de la Jysk

Cum stau și câte 14 ore pe scaun scriind câte capodopere neasemuite, m-am gândit să-mi respect spatele (care-mi șoptea tandru în ureche, din ce în ce mai des, că nu-i convine programul).

M-am dus și-am stat în câteva fotolii de scriitor și cel mai bine m-am simțit în fotoliul Lystrup de la Jysk. Comod, elegant, culoare faină, lemn gros pe el, perfecțiunea întruchipată și fiind unealtă de producție mi-a fost mai ușor să-i accept prețul…

Înainte de ăsta am avut vreo două scaune ieftine de birou și-un poang simplu de la Ikea – niciunul dintre ele nu s-a stricat ci doar s-au învechit, fără să se rupă/îndoaie absolut nimic la ele ci doar prinzând urme de timp.

Istoria scaunelor o pun ca să se înțeleagă lipsa de extremism în folosire. Imaginați-vă surpriza de pe fața subsemnatului când fotoliul de zece ori mai scump, de zece ori mai greu și de zece ori mai gros decât poangul subțirel de lemn pe care-l înlocuise, s-a stricat. Continue reading

Inimă de pirat

Piratez de când verbul ăsta vorbea doar despre Barbă Neagră. Piratez de pe vremea când nu găseai o licență în tot orașul și nu exista Google-ul darămite magazine online. Piratez de pe vremea când copy-paste însemna să legi două casetofoane rusești și să stai o oră ca să copii caseta cu cele două jocuri de câțiva kilo.

Nu vin pe-un cal alb să explic cum că ăsta-i lucrul diavolului – dacă nu făceam asta n-aș fi avut cum să învăț să folosesc un singur software ca lumea până-n 25 de ani, pur și simplu nu erau bani de licențe iar tehnologia era mult mai scumpă atunci.

Este însă o diferență de mentalitate între mine și valul ăsta mai tânăr de pirați, care vine cu argumente de-un absurd penibil pentru dreptul de a pirata. Eu știam de la început că acolo e munca cuiva și chiar dacă nu-mi făceam probleme despre ce pierdere financiară le provoc eu fabricanților, pentru mine erau clare două lucruri:

  • că fac un lucru incorect, orice argumente ridicole ai aduce, să folosești munca cuiva fără permisiune și fără să o cumperi nu e corect.
  • că am acces la lucrul ăla tocmai pentru că sunt alții care plătesc, dacă toată lumea ar fi făcut ce fac eu, lucrul ăla nu ar fi existat.

Cum se traduce diferența asta de mentalitate între doi pirați? Continue reading

Despre publicul pe care ți-l alegi

Fotografia îi aparține lui Sorin Onișor, cunoscut publicului sub brandul de ”fotograful satului românesc” și a stârnit o avalanșă de comentarii și luări de poziție violente.

Da, cel din apă este mort. Imaginea nu e regizată ci trasă în timp ce copilul povestea sătenilor cum a găsit moșul pe care-l căuta tot satul de 2 zile, ceea ce o încadrează fără nici urmă de îndoială la foto-jurnalism și a fost luată în fața și cu acordul părinților.

Nu vreau să vorbesc despre fotografie aici ci despre publicul pe care și-l construiește un artist. Sorin și-a ales pentru brandul lui fotografic cea mai facilă nișă a publicului român – partea ce abia așteaptă să spună ce țară frumoasă avem de parcă ar fi o victorie personală/partea ce-și amintește cu mare plăcere și nostalgie de copilăria la sat, la bunici/partea pentru care naturalul ruralului e esența românului și soluția la toate problemele capitaliste pe care le avem acum.

Cu fotografii excelente pe tema asta și-a crescut Sorin Onișor un public de câteva zeci de mii de urmăritori. Peisaje splendide, copii murdari de joacă prin țărână, bătrâni cu fața plină de vreme, imagini care transmit căldură, puritate, nostalgie, bucurie. Continue reading

Trei seriale bune

VINYL

Extrem de bine făcut. Coloană sonoră fabuloasă. Atmosferă excelent construită. Începe lent, că nu e serial de acțiune ci de stare. Avându-l pe Mick Jagger producător poți presupune că scenariul are o bază solidă de informații din spatele scenei. + Martin Scorsese.

Obligatoriu pentru Continue reading

Două păreri opuse dar corecte și o gafă prezidențială

Poziția președintelui a stârnit (scoatem din ecuație publicul antenelor, anti-băsiștii, fan clubul voiculescu) două reacții majore și diametral opuse în rândul publicului neafiliat politic sau mediatic:

  • simpla intervenție a președintelui într-o procedură ANAF este o palmă dată atât celor executați fără scandal cât și ordinii de drept în general.
  • faptul că președintele a avut o poziție de mediere nu de linșaj (deși oportunitatea era excelentă) față de cel mai scârbos adversar al său e lăudabil și demonstrează, ca la carte, cum ar trebui să arate un președinte apolitic (da, Băsescu a șters din mentalitatea colectivă faptul că președintele trebuie să renunțe la orice tabără politică după numirea în funcție) și obiectiv.

Și sunt amândouă corecte, chiar dacă se bat cap în cap, pentru că se mișcă în planuri diferite. Continue reading

Ori e subvenție ori e ajutor social

Se schimbă drastic modul de acordare a subvențiilor pentru creșterea vitelor iar peste Bucovina s-a lăsat doliu. Și-n dreapta și-n stânga, oameni se plâng că nu o să întrunească criteriile și o să trebuiască să renunțe la văcuțe.

Realitatea la rece e clară – la noi mediul rural nu face performanță, nu o duce bine cu agricultura și subvențiile nu-s primite ca să facă produsul competitiv ci de multe ori sunt chiar obiectul muncii, principala sursă de bani.

Dacă mâine se introduc criterii de performanță reale și pentru terenul arabil, trei sferturi din proprietari își scot pământul la vânzare. Practic de ani de zile, statul sponsorizează mediul rural să stagneze – nu-i nevoie nici să se apuce de treabă serios, nici să se gândească la strategii, nici nimic. Dacă pică ceva în plus din muncă bine, dacă nu, cu subvențiile nu ieșim în pierdere.  Continue reading

De ce e românul nesimțit?

Nu vorbesc despre aruncatul gunoaielor, bizonii din trafic, înghesuiala la coadă, lipsa de maniere în public și alte manifestări întâlnite constant și peste tot la noi. Astea sunt chestii care țin de lipsa cruntă de educație civică și faptul că poliția comunitară e plătită degeaba.

Ce ne arată cu adevărat gradul de nesimțire al românului este altceva, o reacție rar întâlnită în afara Balcanilor și care nu lasă loc de niciun fel de interpretare. Care este primul lucru pe care-l face un român (indiferent de categorie socială) când îi bați obrazul?

Se gândește la ce spui, analizează situația și eventual își cere scuze? Nu, fără absolut nicio secundă de întârziere (cât să poată înțelege ce i-ai zis sau cum stă treaba) se va porni pe grohăit:

  • dacă nu te cunoaște, va începe ”ce te bagi nesimțitule? tu altă treabă nu ai? cine ești tu mă să-mi spui tu mie? dacă-ți dau una peste gură, data viitoare nu te mai dai deștept” și de acolo va trage niște concluzii legate de vârsta, aspectul tău general și de cum îți legi șireturile, toate îndreptate spre cât de neimportant membru al societății ești față de el și cum ar trebui să-ți fie rușine că l-ai deranjat.
  • dacă te cunoaște, atunci vai și-amar! Nu contează cât e de clar c-a greșit cu ceva, îți va arunca spre tine toate chestiile cu care l-ai deranjat vreodată, indiferent de cât de penibile sunt, toată muniția pe care-o poate aduna cu indiferent cât de mare efort, infinit mai mare decât i-ar lua să zică ”am greșit, scuze”.

Și asta e culmea nesimțirii, când tu greșești și în loc să începi prin a-ți cere scuze, vii cu mârlănisme, jigniri, agresivitate și uneori chiar cu violență fizică. Iar noi, românii, asta facem zi de zi.

Vorbesc de situațiile în care nu există ceva de cerut, de dat înapoi, de lucrat, atunci când cel care-și recunoaște greșeala ar avea ceva de pierdut. De ce-i atâta de greu românului să-și ceară scuze?

Cred că din două motive: Continue reading