Cât de bun ești?

Să vorbești despre perfecționare în țara lui ”merge și-așa” e ca o glumă proastă: pe unde te uiți vezi refuzul constant (în orice domeniu și la orice nivel) de a încerca să-ți faci treaba cât mai bine posibil. E ca și cum națiunea asta ar fi setată genetic să se uite la minimul suportabil și să aibă grijă să fie un pic deasupra.

Nu numai că vedem în floare mentalitatea asta în sistemul de stat (de la funcționarul de primărie până la profesor, de la Dorelul de la ACET până la medic) dar și în mediul privat, unde e exact aceeași mentalitate, doar că minimul suportabil e mai ridicat.

Asta înseamnă că două lucruri ne sar foarte repede în ochi:

  •  profesionistul interesat de ceea ce face, care-i vizibil ca un mac într-un lan de rapiță
  •  ridicolul nemulțumirii celui care vrea să crească financiar, în funcție și în drepturi, dar fără să miște un deget ca să devină mai bun în ceea ce face.

În categoria a doua se încadrează marea majoritate a românilor. Pentru ei, creșterea în profesie are doar două coordonate – experiența și funcția. Cumva, fundamentul pentru cele două – valoarea profesională a omului, lipsește cu desăvârșire.

Că experiența, adică timpul petrecut într-o meserie, devine indicator de performanță numai dacă este folosită pentru a învăța, evolua, perfecționa meșteșugul și abilitățile cerute, este ceva total necunoscut. Pentru ei, ajunge să stai pe scaun, să faci lucrurile exact cum le făceai în primul an și în vreo zece-cinșpe, doar pentru că a curs timpul, trebuie să ai ceva post de conducere și leafă pe măsură. Continue reading

Să i se taie capul!

După vreo două-trei duble, tocmai când pornisem pe drumul cel bun și lumina, mișcarea și stropii de apă începuseră să arate cum trebuie, Dani devine din ce în ce mai îngrijorat de soarta modelului:

”Vlad, e rece apa, tare rece”

Întreb prințesa dacă mai rezistă și am grijă să n-o țin mai mult de 15 secunde în stropi dar nu trec două minute…

”Vlad, e rece ca gheața”

Dau din cap că înțeleg, odihnesc modelul un pic, dar încă nu am ce-mi trebuie așa că încercăm din nou fotografia perfectă – mai multă mișcare din păr, privire în lungul săbiei, stropi mai bogați, hai că se poate! Continue reading

Un start de milioane

Ieri a ajuns Dani la Vatra Dornei, să-ncepem fotografiile pentru Dracula’s Kitchen II și l-am băgat în ședință de la prima oră. În stilul lui obișnuit de viking pacifist, care nu se sperie de nica, n-a zis nici câr nici mâr pus în fața listelor cu pozele ce țineau de el, numai s-a îndoit un pic din neuroni când a văzut pe-acolo capre negre, mistreți furioși și galopuri sub stele.

L-am liniștit cu un – alea nu se pot face că-i zăpada de doi metri pe-acolo și trebuie înlocuite – și, văzându-l pus pe treabă, am hotărât că dacă-l ține vâna de viking, ieșim să facem două rețete în cadru natural. S-a uitat la mine așa, ca după două ore de somn pe tren, – cum să nu-l țină?

Bun, hai!

Mergem la magazin, doi masculi feroce și-o listă de ingrediente și cumpărăm tot ce ne trebuie pentru două supe de mare angajament gastronomic, apoi ne îndreptăm privirea spre alte unelte trebuincioase.

”O dulie bună și-o secure”

”Secure? Ce-i aia?”

Nu, nu eram în Covasna și pâine deja luasem.

”Bărdiță” Continue reading

Revolta fumăcioșilor

Mai e puțin și se termină revolta fumăcioșilor că na, după vreo lună de baruri/restaurante curate care n-o să dea faliment, n-o să mai aibă ce chițcăi, iar când bugetul nu va suferi o cădere catastrofală (din varii motive – că fumătorii nu se vor lăsa de fumat, ca banii de pe țigări nu se pun la saltea ci intră tot în circuitul economic impozitat, că și dacă s-ar lăsa toată lumea de fumat ar merita pierderea) nici atât.

Iar peste un an, cu mici excepții, toată lumea va vedea legea asta așa cum e – un pas înainte pentru viața de oraș, pentru educația în societate și subțierea obrazului. Singurii care nu vor aprecia practic schimbarea vor fi cei care fumează în casă, oriunde, fără să simtă nevoia să deschidă geamul – numai ei nu se vor bucura de diferența de miros și prospețime, dar ăștia sunt mai puțin decât credeți. Restul vor vedea că să ajungi acasă fără să-ți miroasă hainele a furnal merită micul sacrificiu de a fuma afară.  Continue reading

Fotoliu Lystrup de la Jysk

Cum stau și câte 14 ore pe scaun scriind câte capodopere neasemuite, m-am gândit să-mi respect spatele (care-mi șoptea tandru în ureche, din ce în ce mai des, că nu-i convine programul).

M-am dus și-am stat în câteva fotolii de scriitor și cel mai bine m-am simțit în fotoliul Lystrup de la Jysk. Comod, elegant, culoare faină, lemn gros pe el, perfecțiunea întruchipată și fiind unealtă de producție mi-a fost mai ușor să-i accept prețul…

Înainte de ăsta am avut vreo două scaune ieftine de birou și-un poang simplu de la Ikea – niciunul dintre ele nu s-a stricat ci doar s-au învechit, fără să se rupă/îndoaie absolut nimic la ele ci doar prinzând urme de timp.

Istoria scaunelor o pun ca să se înțeleagă lipsa de extremism în folosire. Imaginați-vă surpriza de pe fața subsemnatului când fotoliul de zece ori mai scump, de zece ori mai greu și de zece ori mai gros decât poangul subțirel de lemn pe care-l înlocuise, s-a stricat. Continue reading

Inimă de pirat

Piratez de când verbul ăsta vorbea doar despre Barbă Neagră. Piratez de pe vremea când nu găseai o licență în tot orașul și nu exista Google-ul darămite magazine online. Piratez de pe vremea când copy-paste însemna să legi două casetofoane rusești și să stai o oră ca să copii caseta cu cele două jocuri de câțiva kilo.

Nu vin pe-un cal alb să explic cum că ăsta-i lucrul diavolului – dacă nu făceam asta n-aș fi avut cum să învăț să folosesc un singur software ca lumea până-n 25 de ani, pur și simplu nu erau bani de licențe iar tehnologia era mult mai scumpă atunci.

Este însă o diferență de mentalitate între mine și valul ăsta mai tânăr de pirați, care vine cu argumente de-un absurd penibil pentru dreptul de a pirata. Eu știam de la început că acolo e munca cuiva și chiar dacă nu-mi făceam probleme despre ce pierdere financiară le provoc eu fabricanților, pentru mine erau clare două lucruri:

  • că fac un lucru incorect, orice argumente ridicole ai aduce, să folosești munca cuiva fără permisiune și fără să o cumperi nu e corect.
  • că am acces la lucrul ăla tocmai pentru că sunt alții care plătesc, dacă toată lumea ar fi făcut ce fac eu, lucrul ăla nu ar fi existat.

Cum se traduce diferența asta de mentalitate între doi pirați? Continue reading

Despre publicul pe care ți-l alegi

Fotografia îi aparține lui Sorin Onișor, cunoscut publicului sub brandul de ”fotograful satului românesc” și a stârnit o avalanșă de comentarii și luări de poziție violente.

Da, cel din apă este mort. Imaginea nu e regizată ci trasă în timp ce copilul povestea sătenilor cum a găsit moșul pe care-l căuta tot satul de 2 zile, ceea ce o încadrează fără nici urmă de îndoială la foto-jurnalism și a fost luată în fața și cu acordul părinților.

Nu vreau să vorbesc despre fotografie aici ci despre publicul pe care și-l construiește un artist. Sorin și-a ales pentru brandul lui fotografic cea mai facilă nișă a publicului român – partea ce abia așteaptă să spună ce țară frumoasă avem de parcă ar fi o victorie personală/partea ce-și amintește cu mare plăcere și nostalgie de copilăria la sat, la bunici/partea pentru care naturalul ruralului e esența românului și soluția la toate problemele capitaliste pe care le avem acum.

Cu fotografii excelente pe tema asta și-a crescut Sorin Onișor un public de câteva zeci de mii de urmăritori. Peisaje splendide, copii murdari de joacă prin țărână, bătrâni cu fața plină de vreme, imagini care transmit căldură, puritate, nostalgie, bucurie. Continue reading

Trei seriale bune

VINYL

Extrem de bine făcut. Coloană sonoră fabuloasă. Atmosferă excelent construită. Începe lent, că nu e serial de acțiune ci de stare. Avându-l pe Mick Jagger producător poți presupune că scenariul are o bază solidă de informații din spatele scenei. + Martin Scorsese.

Obligatoriu pentru Continue reading