Ultima generație cu mâncare pe masă

Nepoții noștrii sunt ultima generație care va mai ști ce înseamnă mâncare adevărată iar noi suntem ultima generație la care mâncarea apare în toate formele ei, de la cea a trecutului până la cea a viitorului.

De la triburile izolate prin ultimele jungle virgine ale lumii, care gătesc ca acum o mie de ani, la mâncarea tradițională din bucătăria rurală, la semipreparatele și fast-food-ul urban, la fine dinning-ul artistic din restaurante michelin, până la mâncarea viitorului ambalată prin pachete și pastile de astronauți, noi știm mâncarea așa cum a fost și cum va fi.

Suntem prea mulți și creștem rapid. Pentru orice altă specie reglajul se petrece natural – când numărul de consumatori depășește resursele, surplusul moare de foame. La noi nu se pune problema așa ci se caută soluții.

Până acum Continue reading

Lectură obligatorie pentru nostalgicii comuniști

O discuție reală cu un nostalgic comunist nu este posibilă pentru că genul ăsta de interlocutor nu are nevoie și nu folosește argumente economice/sociale/morale ci recită o mantră simplă, plină de gogomănii.

Pentru el gogomăniile alea sunt adevăr la fel de palpabil ca apa pe care o bea și nici măcar nu e vina lui. Perversitatea comunismului și a oricărui regim totalitar cu bază ideologică stă tocmai în spălarea pe creier a unor generații întregi.

Vei auzi povești propagandistice atât de aiuritoare că par venite din basmele populare cu mere de aur, dar spuse cu o convingere atât de plină că e șocantă.

Aceeași oameni care declară cu obidă acum ”presa e toată cumpărată și totul e minciună la comandă” iau de bune informațiile produse de o presă aservită legal și fățis sistemului de guvernare. Repet, aceeași oameni care azi, când presa e polarizată după interese contrare și de asta mizeria iese la suprafață în valuri ca muniție politică, o declară plină de falsuri nu au nici o îndoială în presa plătită direct și public de cei despre care scriau.

De asta auzim bălării de genul ăsta: Continue reading

Otrava de oraș mic

Când am venit în Bucovina, după vreo zece ani departe de orașe mici, mi-a luat mult vreme să mă obișnuiesc cu ritmul de aici, cu ritualul vorbitului săptămâni întregi până te apuci să-ncepi treaba, cu lipsa datului din coate, a urgenței, a călcatului în picioare din capitală.

Da, mi-a luat ceva să mă obișnuiesc exact cu lucrurile care fac dintr-un orășel de munte locul liniștit, perfect pentru o copilărie frumoasă și curată, mult mai ferit de stres decât furnicarele pe unde-mi făcusem intrarea în viața de adult. După șocul inițial am început să gust din plin curgerea lentă a orașului dintre munți.

Au mai trecut însă câțiva ani de-atunci și-am început să văd, din ce în ce mai clar, o urâțenie anume, coborâtă adânc în conștiință. Cumva faptul că nu te pierzi în mulțime, că te simți știut și privit de toată lumea orașului, are un efect nociv, de înrăire a gândurilor și ascuțire a invidiei.

Când te uiți mai atent la oameni, oaza de liniște începe să semene cu un cuib de viespi, gata să-nțepe pentru orice: Continue reading

Cât de bun ești?

Să vorbești despre perfecționare în țara lui ”merge și-așa” e ca o glumă proastă: pe unde te uiți vezi refuzul constant (în orice domeniu și la orice nivel) de a încerca să-ți faci treaba cât mai bine posibil. E ca și cum națiunea asta ar fi setată genetic să se uite la minimul suportabil și să aibă grijă să fie un pic deasupra.

Nu numai că vedem în floare mentalitatea asta în sistemul de stat (de la funcționarul de primărie până la profesor, de la Dorelul de la ACET până la medic) dar și în mediul privat, unde e exact aceeași mentalitate, doar că minimul suportabil e mai ridicat.

Asta înseamnă că două lucruri ne sar foarte repede în ochi:

  •  profesionistul interesat de ceea ce face, care-i vizibil ca un mac într-un lan de rapiță
  •  ridicolul nemulțumirii celui care vrea să crească financiar, în funcție și în drepturi, dar fără să miște un deget ca să devină mai bun în ceea ce face.

În categoria a doua se încadrează marea majoritate a românilor. Pentru ei, creșterea în profesie are doar două coordonate – experiența și funcția. Cumva, fundamentul pentru cele două – valoarea profesională a omului, lipsește cu desăvârșire.

Că experiența, adică timpul petrecut într-o meserie, devine indicator de performanță numai dacă este folosită pentru a învăța, evolua, perfecționa meșteșugul și abilitățile cerute, este ceva total necunoscut. Pentru ei, ajunge să stai pe scaun, să faci lucrurile exact cum le făceai în primul an și în vreo zece-cinșpe, doar pentru că a curs timpul, trebuie să ai ceva post de conducere și leafă pe măsură. Continue reading

Să i se taie capul!

După vreo două-trei duble, tocmai când pornisem pe drumul cel bun și lumina, mișcarea și stropii de apă începuseră să arate cum trebuie, Dani devine din ce în ce mai îngrijorat de soarta modelului:

”Vlad, e rece apa, tare rece”

Întreb prințesa dacă mai rezistă și am grijă să n-o țin mai mult de 15 secunde în stropi dar nu trec două minute…

”Vlad, e rece ca gheața”

Dau din cap că înțeleg, odihnesc modelul un pic, dar încă nu am ce-mi trebuie așa că încercăm din nou fotografia perfectă – mai multă mișcare din păr, privire în lungul săbiei, stropi mai bogați, hai că se poate! Continue reading

Un start de milioane

Ieri a ajuns Dani la Vatra Dornei, să-ncepem fotografiile pentru Dracula’s Kitchen II și l-am băgat în ședință de la prima oră. În stilul lui obișnuit de viking pacifist, care nu se sperie de nica, n-a zis nici câr nici mâr pus în fața listelor cu pozele ce țineau de el, numai s-a îndoit un pic din neuroni când a văzut pe-acolo capre negre, mistreți furioși și galopuri sub stele.

L-am liniștit cu un – alea nu se pot face că-i zăpada de doi metri pe-acolo și trebuie înlocuite – și, văzându-l pus pe treabă, am hotărât că dacă-l ține vâna de viking, ieșim să facem două rețete în cadru natural. S-a uitat la mine așa, ca după două ore de somn pe tren, – cum să nu-l țină?

Bun, hai!

Mergem la magazin, doi masculi feroce și-o listă de ingrediente și cumpărăm tot ce ne trebuie pentru două supe de mare angajament gastronomic, apoi ne îndreptăm privirea spre alte unelte trebuincioase.

”O dulie bună și-o secure”

”Secure? Ce-i aia?”

Nu, nu eram în Covasna și pâine deja luasem.

”Bărdiță” Continue reading

Revolta fumăcioșilor

Mai e puțin și se termină revolta fumăcioșilor că na, după vreo lună de baruri/restaurante curate care n-o să dea faliment, n-o să mai aibă ce chițcăi, iar când bugetul nu va suferi o cădere catastrofală (din varii motive – că fumătorii nu se vor lăsa de fumat, ca banii de pe țigări nu se pun la saltea ci intră tot în circuitul economic impozitat, că și dacă s-ar lăsa toată lumea de fumat ar merita pierderea) nici atât.

Iar peste un an, cu mici excepții, toată lumea va vedea legea asta așa cum e – un pas înainte pentru viața de oraș, pentru educația în societate și subțierea obrazului. Singurii care nu vor aprecia practic schimbarea vor fi cei care fumează în casă, oriunde, fără să simtă nevoia să deschidă geamul – numai ei nu se vor bucura de diferența de miros și prospețime, dar ăștia sunt mai puțin decât credeți. Restul vor vedea că să ajungi acasă fără să-ți miroasă hainele a furnal merită micul sacrificiu de a fuma afară.  Continue reading