Cetațean al lumii II

”Guns don’t kill people, people kill people” e argumentul suprem al legislației americane pro-arme, iar afirmația este fără îndoială adevărată – nu se apucă armele să tragă singure în vecini.

Oamenii poartă vina rezolvării letale a conflictelor și o fac într-un ritm alarmant. Ei, dacă vezi o predispoziție pentru violență a populației la care se referă legea, e normal să-i pui la dispoziție uneltele pentru violența supremă?

Ce susținător al ideii ăsteia ar face același lucru în curtea lui? Să-și vadă musafirul nervos și să-l lase să ia pușca din rastel? Niciunul. Când însă lobby-ul e plătit, interesul e economic și discuția e generală, sunt o mulțime.

Asta voiam să spun aici. Că istoria, credința și limba au fost și sunt folosite de populație distructiv.

Evident că istoria este o sumă extraordinară de informații utile în domenii livrești și nu numai, evident că religia conține principii morale excelente, evident că fiecare limbă are frumusețea și unicitatea ei. Continue reading

Cetățean al lumii

Cetățean al lumii – poate cel mai valoros și cel mai trecut cu vederea concept al contemporaneității. Îl auzi pe la un hipster, pe la un veșnic călător rupt în fund, pe la un aventurier cu dor de ducă – vedeți tiparul, nu-s tocmai trendsetters și reprezentativi.

Și totuși, să fii cetățean al lumii este primul pas pentru o omenire evoluată peste primitivismul individualității tribale.

Istorie. Limbă. Credință.

Componente de bază ale educației de până acum și motivul pentru care sunt atât de puțini cetățeni ai lumii. Vândute în masă ca esențiale, la ce folosesc până la urmă? Continue reading

Coma bugetarului și somnul societății civile

”De asta nu se ocupă statul?”

”Nu”

Câteva luni într-un sistem funcțional te fac să vezi dureros de clar ce nu merge acasă. Ce-i drept, asta nu ajută deloc când încerci să aduni o investiție chiar pentru lipsurile alea – nu-i nimic mai încurajator pentru un investitor străin decât să afle că statul nu-și face treaba chiar acolo unde e vital…

Acum vreo 8-9 ani, având acces la un ocean de chimiști și văzând bătaia cruntă de joc ce ține loc de control/protecție a cetățeanului la noi, am încercat să împing ideea unui laborator independent, care să analizeze produsele de consum larg din lanțurile alimentare, spitale și așa mai departe.

Componenta socială, adică volumul și diversitatea de analize gratuite din toată piața, a stricat balanța calculelor indiferent de cât am bătut monedă pe analizele plătite (era și încă e un gol de laboratoare puse la punct tehnic și certificate divers la noi în țară) pentru clienți firme.

*

N-am văzut o singură grevă/manifestație a personalului medical împotriva condițiilor în care sunt tratați pacienții, împotriva spitalelor jegoase și pline de infecții, împotriva calității dezinfectanților (să spui că n-ai știut e fix la fel cu bucătarul care-ți pune carne stricată în borș și zice că el așa a luat-o – ori ești prost ori te faci că nu vezi). Continue reading

România sălbatică – documentar

Când a făcut Charlie documentarul Wild Carpathia a vuit tv-ul, presa și patriotismul facebook de-a explodat reach-ul și awareness-ul până la stele. Cumva, dacă e făcut de-un străin, chiar de e banal/mediocru ca realizare și plin de inextactități, atunci merită toată atenția și lauda noastră.

Nu că orice efort de promovare nu ar trebui salutat și sprijinit, dar dacă face un român aceeași chestie parcă ni se stinge tot entuziasmul și-l ținem la umbră. E de-al nostru, ce spanac poate să iasă…

Descoperă România Sălbatică – trailer from Dan Dinu on Vimeo. Continue reading

Ultima generație cu mâncare pe masă

Nepoții noștrii sunt ultima generație care va mai ști ce înseamnă mâncare adevărată iar noi suntem ultima generație la care mâncarea apare în toate formele ei, de la cea a trecutului până la cea a viitorului.

De la triburile izolate prin ultimele jungle virgine ale lumii, care gătesc ca acum o mie de ani, la mâncarea tradițională din bucătăria rurală, la semipreparatele și fast-food-ul urban, la fine dinning-ul artistic din restaurante michelin, până la mâncarea viitorului ambalată prin pachete și pastile de astronauți, noi știm mâncarea așa cum a fost și cum va fi.

Suntem prea mulți și creștem rapid. Pentru orice altă specie reglajul se petrece natural – când numărul de consumatori depășește resursele, surplusul moare de foame. La noi nu se pune problema așa ci se caută soluții.

Până acum Continue reading

Lectură obligatorie pentru nostalgicii comuniști

O discuție reală cu un nostalgic comunist nu este posibilă pentru că genul ăsta de interlocutor nu are nevoie și nu folosește argumente economice/sociale/morale ci recită o mantră simplă, plină de gogomănii.

Pentru el gogomăniile alea sunt adevăr la fel de palpabil ca apa pe care o bea și nici măcar nu e vina lui. Perversitatea comunismului și a oricărui regim totalitar cu bază ideologică stă tocmai în spălarea pe creier a unor generații întregi.

Vei auzi povești propagandistice atât de aiuritoare că par venite din basmele populare cu mere de aur, dar spuse cu o convingere atât de plină că e șocantă.

Aceeași oameni care declară cu obidă acum ”presa e toată cumpărată și totul e minciună la comandă” iau de bune informațiile produse de o presă aservită legal și fățis sistemului de guvernare. Repet, aceeași oameni care azi, când presa e polarizată după interese contrare și de asta mizeria iese la suprafață în valuri ca muniție politică, o declară plină de falsuri nu au nici o îndoială în presa plătită direct și public de cei despre care scriau.

De asta auzim bălării de genul ăsta: Continue reading

Otrava de oraș mic

Când am venit în Bucovina, după vreo zece ani departe de orașe mici, mi-a luat mult vreme să mă obișnuiesc cu ritmul de aici, cu ritualul vorbitului săptămâni întregi până te apuci să-ncepi treaba, cu lipsa datului din coate, a urgenței, a călcatului în picioare din capitală.

Da, mi-a luat ceva să mă obișnuiesc exact cu lucrurile care fac dintr-un orășel de munte locul liniștit, perfect pentru o copilărie frumoasă și curată, mult mai ferit de stres decât furnicarele pe unde-mi făcusem intrarea în viața de adult. După șocul inițial am început să gust din plin curgerea lentă a orașului dintre munți.

Au mai trecut însă câțiva ani de-atunci și-am început să văd, din ce în ce mai clar, o urâțenie anume, coborâtă adânc în conștiință. Cumva faptul că nu te pierzi în mulțime, că te simți știut și privit de toată lumea orașului, are un efect nociv, de înrăire a gândurilor și ascuțire a invidiei.

Când te uiți mai atent la oameni, oaza de liniște începe să semene cu un cuib de viespi, gata să-nțepe pentru orice: Continue reading

Cât de bun ești?

Să vorbești despre perfecționare în țara lui ”merge și-așa” e ca o glumă proastă: pe unde te uiți vezi refuzul constant (în orice domeniu și la orice nivel) de a încerca să-ți faci treaba cât mai bine posibil. E ca și cum națiunea asta ar fi setată genetic să se uite la minimul suportabil și să aibă grijă să fie un pic deasupra.

Nu numai că vedem în floare mentalitatea asta în sistemul de stat (de la funcționarul de primărie până la profesor, de la Dorelul de la ACET până la medic) dar și în mediul privat, unde e exact aceeași mentalitate, doar că minimul suportabil e mai ridicat.

Asta înseamnă că două lucruri ne sar foarte repede în ochi:

  •  profesionistul interesat de ceea ce face, care-i vizibil ca un mac într-un lan de rapiță
  •  ridicolul nemulțumirii celui care vrea să crească financiar, în funcție și în drepturi, dar fără să miște un deget ca să devină mai bun în ceea ce face.

În categoria a doua se încadrează marea majoritate a românilor. Pentru ei, creșterea în profesie are doar două coordonate – experiența și funcția. Cumva, fundamentul pentru cele două – valoarea profesională a omului, lipsește cu desăvârșire.

Că experiența, adică timpul petrecut într-o meserie, devine indicator de performanță numai dacă este folosită pentru a învăța, evolua, perfecționa meșteșugul și abilitățile cerute, este ceva total necunoscut. Pentru ei, ajunge să stai pe scaun, să faci lucrurile exact cum le făceai în primul an și în vreo zece-cinșpe, doar pentru că a curs timpul, trebuie să ai ceva post de conducere și leafă pe măsură. Continue reading

Să i se taie capul!

După vreo două-trei duble, tocmai când pornisem pe drumul cel bun și lumina, mișcarea și stropii de apă începuseră să arate cum trebuie, Dani devine din ce în ce mai îngrijorat de soarta modelului:

”Vlad, e rece apa, tare rece”

Întreb prințesa dacă mai rezistă și am grijă să n-o țin mai mult de 15 secunde în stropi dar nu trec două minute…

”Vlad, e rece ca gheața”

Dau din cap că înțeleg, odihnesc modelul un pic, dar încă nu am ce-mi trebuie așa că încercăm din nou fotografia perfectă – mai multă mișcare din păr, privire în lungul săbiei, stropi mai bogați, hai că se poate! Continue reading