Un an de guvernare, bilanț personal

”Toți sunt la fel”, ”nu mă interesează politica”, ”m-am săturat să votez răul cel mai mic” și alte emanații la fel de idioate mi-au făcut cadou următoarea experiență personală:

  1. Materială

Deși economia duduie, mândria Europei nu alta, că așa zic clar și răspicat toate declarațiile guvernanților în fruntea cu El Dragnea, statul român se împrumută în neștire(că doar nota de plată nu vine acum ci peste câțiva ani, fix când PSD-ul o să urle că cine-o fi atunci la guvernare a sărăcit țara) iar cetățenii lui…

Ratele mi-au crescut cu peste 10% și peste 3 luni o să-mi crească din nou; e ca o rată Făt-frumos, crește în 3 luni cât altele în 10 ani. Coșul de cumpărături al familiei a crescut și el, cum crește cozonacul bucovinean în cuptor, cu 25-30%(familie cu copil mic, nu ne putem restrânge doar la salam cu pâine și hrană spirituală de la antene).

Benzina, aia de zicea Tudose c-a vorbit el cu Continue reading

Mici observații despre mușchii lui Iohannis

În ultimul an, pus față în față cu oricare din gunoaiele scoase la rampă de PSD, probabil nu aș fi reușit să-mi păstrez calmul, ba poate că nici nu aș fi încercat. O stare de vomă, de revoltă, de ură și de rușine mă apucă de fiecare dată când văd încă o mizerie ambalată drept măsură de guvernare.

Efervescența asta negativă, pe care o simțim mulți dintre noi, dă naștere unor speranțe, soluții și idei fantasmagorice, bazate mai mult pe dorință decât pe ceva real. Arunc, cu mare tristețe, c-un pic de apă rece peste ce astfel de gânduri am văzut în ultimele luni:

  1. Să-l facem pe Iohannis împărat.

Cel mai eficient și mai bun regim din universul ăsta este o dictatură luminată. Un om bun ca pâinea caldă, deștept până la lună și înapoi, corect până în măduva oaselor, să aibă toată puterea în stat. Un astfel de om poate remodela o țară, chiar și pe a noastră, în timp record.

Din păcate, dacă te uiți puțin prin istorie, dictatura luminată e puțin mai rară decât o bășină de Continue reading

2017, Anul idiotului

Nu a fost an în istoria omenirii mai bun pentru vocea idiotului decât 2017, cam peste tot în lume. S-a ajuns aici, previzibil și absolut democratic, după ce economic, cultural și politic piața s-a întors spre cei mulți da’ proști. Când zic proști nu vorbesc neapărat despre o lipsă a inteligenței native ci despre o lipsă a punerii ei în funcțiune, a educației, a unui minim de cultură și raționament.

O singură privire peste gradul de tâmpenie al reclamelor de pe sticlă și-ți dai seama cum economic categoriei i se dă prim-planul. Nu e nimic anormal, vânzarea de volum e cea mai des întâlnită strategie de marketing.

O singură privire peste condițiile de acordare a creditelor, mai ales a celor personale și-ți dai seama cum, strâns legat de ce-i mai sus, categoriei i se dă libertatea să se întindă mult peste Continue reading

PSD Limitele jocului

Tot ce face PSD-ul acum, de la mutilarea justiției până la dezastrul bugetar provocat de mituirea categoriilor sociale care-i susțin, era previzibil.

Ce poți să te aștepți de la o gașcă de condamnați/inculpați/anchetați ajunși la putere – să intre în pușcărie când au pus mâna pe pârghiile care să-i scape? Ce poți să te aștepți de la niște oameni la care singurele unelte de dezvoltare personală sunt furtul, șpaga, pilele și falsurile – să știe cum să guverneze după alte valori?

Nu numai că era previzibil dar a fost semnalizat chiar de ei în campania electorală, adică fix perioada în care trebuie să te dai sfânt pentru cei ce votează. Nici măcar acolo nu s-au putut abține să nu-și arate colții spre justiție, iar asta a fost un semnal de alarmă extrem de puternic(din păcate pentru mult prea puțini) care vorbea nu numai despre ținta lor ci și despre  tupeul cu care și-o vor atinge.

În timpul manifestațiilor din iarna trecută, pornite de primul atac asupra justiției, am scris două chestii extrem de neplăcute: Continue reading

De ce nu se trăiește din scris în România?

În primele două părți, 1 și 2, am povestit despre lucruri universale – oriunde în lumea asta e greu să trăiești din scris dacă o faci prost sau dacă nu te știe nimeni. Partea a treia am lăsat-o pentru piața noastră, lucruri ce se aplică strict aici, lucruri care fac, după părerea mea, să nu poți trăi din scris, indiferent cât de bun ești.

Când zic trăit din scris mă refer strict la profesia de scriitor și la trăitul din vânzarea de carte. Să trăiești din scris nu înseamnă numai asta(copywriter, blogger, jurnalist, ghost-writer și altele sunt meserii cu care trăiești din scris), dar eu mă rezum doar la ce mă interesează pe mine.

Buuun, hai să vedem ce particularități are piața românească de carte:

  • e foarte mică, cea mai mică din Europa sau pe-acolo. Cum s-a ajuns aici? Sărăcia, colapsul educației, șmecheria prostanilor ajunsă model de succes. Când societatea produce pe bandă analfabeți funcționali și nu promovează deloc competența, cine vrei să ridice piața de carte?
  • pe lângă faptul că e cât o puță de furnică, piața de carte românească e anti-naționalistă, ea și cu piața de autovehicule. ”Nu citesc autori români” am auzit de zeci de ori. Cum s-a ajuns aici? Metehnele comuniste s-au păstrat intacte în tagmă și asta înseamnă că toată critica de profil laudă sforăitor mizeriile scrise de cunoscuți, lauda în cerc e indestructibilă, premiile concursurilor cu greutate sunt împărțite pe sub masă și așa mai departe. Asta înseamnă că după ce s-au fentat cu câteva capodopere din astea ultra-recomandate, cititorii nu mai au nici cea mai mică încredere în review-urile culturale românești și preferă să nu arunce bani degeaba și să ia cărți care au cucerit piața internațională.
  • distribuția câștigă la noi între 40-55% din prețul cărții, DISTRIBUȚIA nu editurile. Cum s-a ajuns aici? Prostie pură și lipsă de viziune a tagmei de care vorbeam mai sus, cei ce respiră cultură pe urechi dar nu înțeleg că fără public nu au nicio utilitate. Că pentru o editură mică e greu să-și țină cărțile doar pe site-ul propriu, pot să înțeleg, dar să nu fie în stare primele 3-4 edituri ale țării să-și facă un magazin online propriu și să vândă doar acolo e incredibil. În timp ce editurile sunt falimentare pe linie(cu puține excepții, legate în general de contracte cu statul și manuale), elefant/libris/librarie câștigă bine mersi din vânzarea de carte(ok, nu vând numai asta, dar câștigul din carte nu e neglijabil).

Continue reading

Scriu mai bine ca Tolkien, Martin și Rowling la un loc, de ce nu se trăiește din scris – partea II

Majoritatea scriu prost și-s mai interesați de titulatura de autor decât de arta scrisului, dar tu nu ești așa. Ai exersat, ai citit, ai creat până ai ajuns să simți când o frază nu sună cum trebuie și nici prin cap nu-ți trece s-o lași în cărțile tale. Cititorii, de profesie literară sau nu, îți pun constant textele în prima cincime din ce au citit până acum pe nișa respectivă și cele mai aspre review-uri nu coboară sub notele bune. Asta îți spune că pe lângă tehnica literelor și ideile tale sunt puternice.

Ți-ai făcut treaba. Sunt atât de puțini care reușesc să ajungă la nivelul ăsta și totuși, dacă ai trăi doar din vânzări, ai muri de foame în prima lună. Cum? De ce? Răspunsul e simplu: te ocupi cu fabricarea celui mai inutil produs din lume.

Cuuuuuuuuuuuum? Cititul, care aduce atâta bucurie, dezvoltare intelectuală, schimbă vieți una după alta, întregește suflete, fără de care armate de oameni n-ar putea trăi, e inutil? Nu, dar cartea ta este. Ca să înțelegi ce spun, gândește puțin la asta:

Dacă de mâine, timp de o mie de ani, nimeni nu ar mai scrie nici o carte, ghici ce? N-ar exista un singur om pe planetă care să spună că nu are ce citi, chiar dacă am ajunge să trăim câte juma de mileniu fiecare. Și nu vorbesc de cules de pe fundul găleții, ci că ar putea citi cinci sute de ani doar cărți bune.

Da, cam atât de necesară e cartea ta – nimeni nu simte că are nevoie de ea. De asta, atitudinea am scris o carte bună, deci publicul o va citi este de un absurd fenomenal. Cartea ta nu concurează cu ce s-a mai tipărit nou luna asta ci cu toată literatura lumii, mai mult, sunt sute de Continue reading

Scriu mai bine ca Tolkien, Martin și Rowling la un loc – de ce nu se trăiește din scris, partea I

Scriu monstruos de bine, textele mele sunt statui literare, ode ale cuvântului. Marea majoritate a autorilor cred asta și marea majoritate a autorilor se înșală cumplit.

De fapt, cei mai mulți scriu ca-n generală, frazele lor sunt fix la același nivel cu al compunerilor pe care le găsești la elevii de clasa a șasea, iar asta înseamnă că scriu prost. De ce? Luați orice formă de meserie/artă și vedeți care e nivelul omului imediat după ce a învățat cum să folosească uneltele. Slab, ăsta e. Ei, când tu la 20-30-60 de ani scrii la fel ca unul care abia a învățat să folosească scrisul…

Ăștia sunt autorii mai interesați de eticheta de autor, de un eventual statut social mai cu moț, de speranța unor vânzări colosale, decât de Continue reading

Coarnele românilor

Ce-ai pățit?

M-au prădat.

Aoleu! Când, măi omule?

Ieri seară.

Și ce ți-au luat?

Coarnele.

Dintr-un reflex absurd mă uit la creștetul amicului: da, n-are nici măcar un rest de coarne acolo. Mă lămuresc repede, e vorba despre o pereche de coarne de cerb, cu ramuri de poveste, vechi de vreo patru decenii, primite de la părinți și puse pe fața casei, în semn de oameni gospodari.

Nu săriți în sus să judecați după standarde de design modern: e o tradiție în zonele montane împădurite din toată lumea, care în Bucovina e încă bine păstrată pe casele construite mai demult sau pe cabanele făcute acum din bușteni cruzi.

Cum să te cațeri și să furi coarnele de pe casa omului? A și nu numai la mine, au luat de la toți!

Șocul omului nu era despre furt ci despre obiectul furtului, iar ăsta, un furt organizat de coarne în Bucovina, este un indicator dureros de clar pentru Continue reading

Când ești prea prost ca să votezi?

Ești prea prost ca să ai drept de vot dacă:

  1. Crezi că statul stă pe un sac cu bani ce se umple miraculos din cer, an de an.

Nu, bugetul nu apare de la sine, prin ploaie divină, ci din taxele plătite de mediul privat. Da, de mediul privat, că ULUITOR/NEMAIPOMENIT producția și serviciile de stat, distruse și căpușate un sfert de secol, nu bagă la buget ci iau.

 

2. Crezi că un bugetar contribuie la buget ca un angajat la privat.

Păi nu plătim aceleași impozite? Gogule, dacă tu bagi mâna în sac, iei zece roșii și dai patru înapoi se cheamă că-i același lucru cu ăla care aduce de-acasă patru roșii și le vâră-n sac? Nu, se cheamă că tu iei șase roșii și el pune patru.

Bugetarul nu aduce valoare statului în bani ci în muncă, asta e treaba lui. Dacă în momentul ăsta, cei din privat pleacă, nu mai există buget. Da,da, nema salarii la bugetari, de asta un stat cu mai mulți bugetari decât contribuitori la buget n-o s-o ducă niciodată bine.

 

3. Crezi că dacă nu mergi în vacanțe, nu conduci mașina decât o dată pe an, ai reducere la tren și faci economie la curent, nu te afectează nici lipsa infrastructurii moderne, nici scumpirile la pompă.

Îți dau o veste proastă: marfa, indiferent de care e, că-i tigaie antiaderentă la reducere sau ulei barbă hipster premium antipăduchi, prinde în preț timpul pierdut pe șosele/șine, motorină, curent și orice altceva îi face viața grea producătorului sau vânzătorului.

Dacă nu trăiești în pădure, cu zmeură și urechi de bursuc, că n-avem autostrăzi și trenuri moderne îți ia și din buzunarul tău.

 

4. Nu știi la ce-i bună separația puterilor în stat și-n general habar n-ai ce au de făcut ăia pe care-i alegi.

Păi? Dacă la tine-n gospodărie se sparge țeava de la budă și tu chemi electricianul, crezi că Continue reading

Dezamăgiri culinare

Fierbe țara de festivaluri culinare, spumegă ratingurile emisiunilor gastronomice, legiuni de foodies se avântă pe facebook și armate de blogeri culinari cuceresc online-ul. Pe lângă astea, în România se fac o grămadă, GRĂMADĂ, de bani din mâncare. Eu recunosc cu mâna pe inimă că, dacă nu aș fi iubit atât de mult scrisul, aș fi condus un locșor bucovinean de spus povești prin bucate și aș fi avut buzunarul doldora.

În condițiile astea, cu râuri de clienți interesați și  ploaie de galbeni, te aștepți la explozii de orgasme culinare prin orice colț de stradă. Din păcate, e fix invers și nicăieri nu vezi mai bine asta decât pe litoral.

La hotel ne-am luat două mese pe zi ca să lăsăm cina liberă pentru gustat bunătățile de prin împrejurimi, de orice fel ori fi fost ele, dar cu speranța unor peștișori de Marea Neagră abia aruncați din barcă în tigaie, poate, MĂICULIȚĂ, niște scoicișoare proaspăt culese.

De vreo câțiva ani m-am obișnuit să nu mai aștept mâncare fabuloasă, indiferent de regiune(dacă acum zece ani puteam spune oricui să mănânce unde vrea în Bucovina, că o să dea de gust autentic și porții colosale, acum nu mai recomand nici măcar un singur restaurant de frica lipsei de consistență a execuției meniului și a gafelor gen coaste arse sau cartofi cruzi) și să mă mulțumesc cu ceva corect gătit. Continue reading