Viața minciunii în democrație și dictatură

minciuna in democratie sau dictatura

Politicul minte mai ceva ca industria de publicitate e un adevăr atât de clar încât nu-l contestă  nimeni. Vă dați seama? Până și faptul că Pământul e rotund are contestatarii lui, dar ăsta nu.

E motivul pentru care nu discut dacă se minte mai mult sau mai puțin în democrație decât într-un regim autoritar ci mă aplec doar spre cât de eficientă e minciuna în cele două forme de organizare, cât de adânc și cât de larg se propagă discursul guvernării în rândul populației.

Am impresia că majoritatea celor care nu au trăit sau nu au analizat în profunzime comunismul sunt de părere, probabil uitându-se spre cât de strigătoare la cer sunt minciunile lui, că nu au cum să fie crezute de populație. Nu sunt contestate nu din acceptare, ci doar de frica consecințelor.

Ipoteza stă în picioare când vorbim de prima generație, cea care cunoaște și altă realitate față de cea oficială. Cu cât înaintăm însă, una-două-trei generații crescute în dictatură, e ușor să vedem cum discursul autorității devine parte din cultura acelei populații și noțiuni de-a dreptul incredibile sunt acceptate ca adevăr pur.

Dacă ne uităm spre generația crescută la noi în dictatură, vedem o majoritate nostalgică care, deși expusă la dovezi palpabile despre Continue reading

Olecuț de grijă

Rusia amenință România cu războiul dacă nu termină TNR-ul cu glumele despe Putin.
 
Se-apucă generalii noștri să facă inventarul: avem un submarin da nu merge, MIG-uri au mai rămas trei da-s ruginite și nici tinerii ăștia de azi nu prea vor în tranșee că-și strică teneșii ăia de colecție.
 
”Bă, e de rău, ne fac ăștia omletă, ce zice NATO? Ne-ajută?”
 
”Pe dracu, ne-au zis că și pe ei îi deranjează glumele alea și ne-o merităm.”
 
Se duc generalii la guvern, pleoștiți nevoie mare, și zic că murim jumate de milion plus toată redacția TNR dacă pun rușii tunurile pe noi. Iohannis se îngrijorează profund, îl cheamă pe Eftimie și-i zice să termine în plm cu glumele cu poloniu.
 
Eftimie numa odată se enervează pe cenzura asta cumplită și zice ok, da doar de data asta și numai pentru că oricum făcusem toate glumele cu Putin posibile. Rușii se calmează, că aveau deja treabă cu tancurile în altă parte și i-ar fi costat mult gazul și nu mai atacă.
 
După cam trei săptămâni, încep unii să zbiere la generali. Bă marțafoilor, ce-ați zis mă că moare jumătate de milion de români plus toată redacția TNR? Uite, n-a murit nimeni, mincinoșilor, ați vrut să ne păcăliți, să ne lăsați fără glume! E clar, oricând putem intra în război cu Rusia că nu moare nici pui de om!
 
Da, fix ăsta e raționamentul celor care spun: uite ce puțini au murit, carantina și măsurile de protejare au fost luate degeaba. Mincinoșii dracului au zis că putem muri cu zecile de mii și de fapt…

Continue reading

Covidu n-are treabă cu mine

Știți vacile alea sălbatice, Gnu parcă le zice, care trec în fiecare an râul plin cu crocodili rupți de foame? Imposibil să nu le știți.

Ei, psihologii specializați în ierbivore, spun că fac chestia asta pentru că uită de la mână până la gură. Dacă n-ar uita, le-ar fi imposibil să funcționeze ca turmă și specia ar avea de suferit.

Deși suntem absolut siguri că noi nu ne-am buluci vreodată să trecem un râu plin de crocodili pofticioși, de fapt facem asta în fiecare zi, cam cu aceleași șanse de-a ne mușca ceva de cur valabile pentru copitatele sus amintite.
Continue reading

Teribilele încercări ale zilei de ieri

pizza de casă

Eu vs Carantină? Pffff, parfum.

Nenicule, pe mine trebuie să ma tragi cu lanțul ca să ies în oraș și-s la fel de sociabil ca o fantomă de pustnic tibetan. Mă afectează carantina fix cum mă afectează un atac cu eclere proaspete, de vanilie, cu ciocolată belgiană pe deasupra.

Ieri însă…

Pun de-o pâine, hopa, drojdia e pe terminate. Două plicuri mai avem și, deși în urma unei intervenții strategice am înțeles că pleacă un transport blindat spre noi săptămâna viitoare, direct de la producător, nu pot să contez 100% pe asta.

Nu-i nimic, apă și făină e, pot să-mi cresc drojdia singur. Asta înseamnă că-n fiecare zi, dimineața și seara, trebuie să hrănesc un borcan. Nu-mi ajung alea trei mâțe care-mi zgârâie ușa cât îmi fac cafeaua, de-mi strică tot cheful matinal… iar dacă uit vreo tură de hrănire, moare drojdia, că proasta nu știe să se milogească de vecini.
Continue reading

O isterie naturală

Atenția a devenit valută și coronavirusul ne scrie un cec în alb – credeam că oricine n-a trăit în beci ultimii zece ani știe lucrul ăsta, însă înțeleg că fenomenul e evident numai pentru cei din industria de publicitate/jurnalism.

O să-l explic simplist, doar ca să nu-l mai văd folosit aiurea de conspiraționiști ca dovadă a planului diabolic din spatele epidemiei: altfel n-ar vorbi atât mass-media despre asta, dom’le, sigur e comandă de la masoni și iluminați!

Aproape toată istoria umanității, cea mai vânată resursă a fost pământul de sub picioare. Cât de bogată în vânat era zona, cât de blândă era clima și cât de fertil era solul făceau diferența între o populație numeroasă cu ritm rapid dezvoltare și-un trib sortit dispariției. Treptat au devenit importante și resursele de sub pământ, odată ce a devenit posibil să ajungi la ele. Aurul, argintul, petrolul și așa mai departe.

Revoluția industrială a adus un mod nou de îmbogățire – produsul. Averile puteau fi acum făcute din ce ieșea pe poarta fabricii, iar umanitatea devora orice îi făcea viața mai ușoară. Ideile de produs și capacitatea de a le fabrica erau noua comoară și câteva decenii la rând pe asta s-a purtat bătălia economică.
Continue reading

Polonicul bunicii și ultima carte

Prima dată când am făcut magie, m-a fugărit bunica cu polonicul cel mare un sfert de oră în jurul casei până am reușit să mă urc în vârful cireșului. A fost și prima dată când vreun cireș din târgul Fălticenilor s-a trezit bântuit în mijlocul zilei, probabil de aia n-a făcut cine știe ce cireșe vara aceea.

N-a fost vrajă ușoară să transform fețele noi de pernă, cele păstrate în lada de studio pentru musafiri importanți, în costume de stafie pentru mine și vară-mea. Sincer, și mai greu a fost să alerg destul de sprinten ca polonicul să nu ma ajungă decât de două ori, abia văzând prin găurile pentru ochi și cu broderia de pe margini agățându-mi-se de teniși.

A doua oară când am făcut magie, flăcările s-au ridicat periculos de sus, aproape până la acoperișul fabricii de mobilă. Noroc că zidul era de cărămidă și că furtunul pentru udat straturile era destul de lung. Vedeți voi, vrăjile de foc sunt foarte puternice și foarte greu de controlat, chiar și pentru un vrăjitor talentat… polonicul bunicii s-a activat din nou, blestematul, parcă simțea magia din aer chiar și Continue reading

Lacrimi și coaste

Lala e locul unde plânge cerul cu lacrimi niciodată uscate, la care încerc să ajung an de an când înflorește bujorul de munte, să culeg amintiri și poze. În ultima vreme, rucsacul meu de fotografie a adunat praf și pânze de păianjen, scrisul la mondial prea-așteptata mea carte, Regele pribeag și bătrânele umbre, stingându-mi cam orice urmă de energie hoinară din piept.

De înțeles că nu mi-a picat bine când nori grei, furtuni și neguri mânioase s-au adunat peste Bucovina chiar în zilele primei mele ieșiri de anul ăsta pe munți. Ei, nu poate fi mai rău decât gheața venită mișelește în noapte anul trecut, ba poate avem noroc de-un apus sau răsărit pe spart de nori(dramatism fotografic pe pâine cum ar veni).

Cu gândurile astea am urcat în Troncănica Bombonica(așa a fost botezată mașina off-road de împrumut, din motive de sonor vulcanic și dezintegrare aparentă) și-am plecat spre culmi. Ultima prognoză era promițătoare, de seara până a doua zi dimineață urma să avem cer doar parțial acoperit, visam deja stele și șansa de a vedea auriul roșiatic al razelor la capetele zilei.

Speranța ni s-a păstrat intactă până la jumătatea urcușului iar apoi a murit într-un atac brusc de vânt răcoros, burniță și ceață. Nene, când zic ceață păi… era groasă ca fumul de Continue reading

Votezi? Ești angajat!

Se duce omu să facă treabă:

Când dă interviu pentru portar, se întâmplă asta:

Trebuie să stai la poartă, să ridici bariera după ce ți se prezintă legitimația de acces, să faci o dată la două ore tură în perimetru și dacă vezi ceva suspect să suni la intervenții. Ai înțeles?

Da, dom’le.

Bun. Cazier ai? Probleme medicale? Cu ochii cum stai? Frică de fantome, că-i tură de noapte?

Păi stați să vedeți că…

Îmi pare rău, omule, vreau să dorm liniștit, nu pot să las depozitul ăla pe mâna oricui.

 

Când dă interviu pentru catedră, se întâmplă asta:

Predai fizică la cinci-opt, ai trei clase cu o oră pe săptămână și una cu Continue reading

Harbuz la butoi

Harbuz, așa îi zice în Moldova pepenelui roșu(degeaba râd ardelenii acuma, că nici lubeniță nu e mai puțin caraghios).

Țânc fiind, aveam o admirație cu totul aparte față de minunea asta. Nu numai că apărea în toiul vacanței de vară, când era ziua mai lungă și joaca mai frumoasă, nu numai că-mi stingea setea și pofta de dulce în același timp, nu numai că nu mă sfădea nimeni dacă-l mâncam ca un purcel și-mi curgeau sâmburii și zeama pe bărbie, dar mai știa și să vorbească.

De ce-l tot asculți așa, bunicule? întrebam, văzându-l cum îl ciocănește și-l strânge cu urechea lipită de coaja verde ori pestriță.

Îmi spune dacă-i copt sau nu, dacă-i dulce ori ba, dacă ține zeamă ori s-a uscat de la stat în soare.

Și cum să nu-l cred, când tot timpul îi alegea fără să le dea cep și-i nimerea, fără greșeală, copți, dulci și zemoși? Trebuie să recunoaștem că admirația mi-era de înțeles, nu e lucru mic pentru un bostan să știe să lege două vorbe.

Și-apoi mai era o vrăjitorie cu harbuzul ăsta. Târziu, în toamnă, când se Continue reading

Grade de nesimțire – studiu de caz

Parcarea vizavi de grădiniță. În fiecare zi.

Parcarea nu are propriu-zis intrare-ieșire fiind făcută pe un singur rând, după trotuarul larg, fără bordură, așa că din stradă intri direct în orice loc din parcare și de-acolo ieși drept, peste trotuar în stradă.

În fiecare dimineață și în fiecare amiază, parcarea se umple cu norocoșii veniți c-un minut mai devreme. După ei, interschimbabili în funcție de momentul sosirii, vin nesimțiții pe grade:

Gradul 1. Ăștia nu-s nesimțiți, doar un pic comozi. Parchează pe trotuar, în fața mașinilor din parcare, dar o fac răsfirat, lăsând loc de trecere și prin față și prin spate. Nu încurcă pe nimeni, o ușoară tragere de volan dreapta-stânga din partea celor parcați n-a enervat și nici omorât pe nimeni. Bine, ar putea parca un pic mai încolo, dar să mergi câțiva metri în plus e greu.

Gradul 2. Parchează printre cei de gradul unu și fac linie continuă în fața parcării, lăsând doar Continue reading