Dezamăgiri culinare

Fierbe țara de festivaluri culinare, spumegă ratingurile emisiunilor gastronomice, legiuni de foodies se avântă pe facebook și armate de blogeri culinari cuceresc online-ul. Pe lângă astea, în România se fac o grămadă, GRĂMADĂ, de bani din mâncare. Eu recunosc cu mâna pe inimă că, dacă nu aș fi iubit atât de mult scrisul, aș fi condus un locșor bucovinean de spus povești prin bucate și aș fi avut buzunarul doldora.

În condițiile astea, cu râuri de clienți interesați și  ploaie de galbeni, te aștepți la explozii de orgasme culinare prin orice colț de stradă. Din păcate, e fix invers și nicăieri nu vezi mai bine asta decât pe litoral.

La hotel ne-am luat două mese pe zi ca să lăsăm cina liberă pentru gustat bunătățile de prin împrejurimi, de orice fel ori fi fost ele, dar cu speranța unor peștișori de Marea Neagră abia aruncați din barcă în tigaie, poate, MĂICULIȚĂ, niște scoicișoare proaspăt culese.

De vreo câțiva ani m-am obișnuit să nu mai aștept mâncare fabuloasă, indiferent de regiune(dacă acum zece ani puteam spune oricui să mănânce unde vrea în Bucovina, că o să dea de gust autentic și porții colosale, acum nu mai recomand nici măcar un singur restaurant de frica lipsei de consistență a execuției meniului și a gafelor gen coaste arse sau cartofi cruzi) și să mă mulțumesc cu ceva corect gătit. Continue reading

Ploaie de ciori

Plouă cu ciori și cu flori albe de castan.

Cad după fiecare tunet, prin foșnet de frunze și crengi, cu bufuri surde pe piatra cubică. Nu le număr, dar cred că-s mii. Unele încă mai tremură când li se aștern pe pene florile pe care le scutură căzând prin castanii bătrâni.

Bunicul mă ține de după umăr, uitându-se spre cer, gata să mă tragă din calea torpilelor muribunde. Unele cad rotit, cu ciocul în jos, atât de iute că ciobesc drumul. Nu mi-e milă deloc, nici lui, nici mie. Sunt rele și negre și prea deștepte. Ne fură puii de lângă cloșcă, piulițele de pe ușa garajului și orice le mai place de prin Continue reading

Bucate și istorii

”Îi bună zama, noro, da ia-n și-acoperă ceaunu cu măligă de-o mai faci…”

Vorbele străbunicului după ce lipăise pentru prima oară supă de găluște făcută de bunica. Crezuse despre găluștele alea galbene și moi de griș că sunt bucăți de mămăligă aruncate de bolborositul ceaunului drept în oala cu zeamă.

Bunica a dat molcom din cap și n-a lăsat nicio picătură de zeflemea să-i scape printre buze, că nu-i găsea nicio vină bărbatului ce umbrea toată masa cu spatele lui de taur. Dacă nu mai mâncase niciodată supă cu găluște, de un’ să știe?

Așa mi-a fost împărțită copilăria între trei feluri de bucate:

Mâncarea menită să te țină sprinten pe picioare, fără fandoseli, domneli, briz-brizuri, neschimbată și fără cel mai mic adaos de generații întregi. Gustul, păstrat de secole, îi venea din prospețimea și aroma celor zvârlite în oală, din răbdarea și curățenia gătelii, din apa de fântână, din focul de lemn, din plita groasă, din oala de lut ori din tigaia de fer, din răcoarea beciului și din credința așezată cu vârful degetelor într-o cruce deasupra bucatelor abia date la fierbinte.

Asta o țin minte de la străbunici, din casa cu cerdac clădită singură pe sprânceana dealului de unde vedea-i tot satul. Acum îi stă în loc o mânăstire, ridicată de fiul lor călugăr, un personaj ce-ar merita singur o carte.

Mâncarea ”domnoasă”, de la oraș, care trăgea multă sevă de la prima dar venea și din slovă de carte și din șueta doamnelor prietene, ba, Sfinte apără și păzește, folosea și gelatină la plic. În zilele de lucru ținea, ca și cealaltă, de foame, dar în cele de odihnă venea să întâmpine pofta de Continue reading

Doi pufoși pe munte

”O oră jumate ne-am încurcat, o să urcăm pe întuneric…”

Asta mai lipsea celor doi pufoși care așteptau de cinci ani să urce împreună la bujorul de munte de pe Lala. Mamifere de birou de-atâta vreme că până și amintirile de sprinteneală ne făcuseră burtă, încărcați fiecare cu vreo 20 de kile de echipament, plângea inima-n noi numai gândindu-ne la urcușul pe bolovani de-un metru, darămite să mai fie și-n beznă.

”Lasă că-i cerul senin și c-un pic de lună”, mi-alung îndoiala din gânduri.

Două ore mai târziu am văzut că nu era. Albastru cu nori ca vata zvârliți de colo colo, de jur împrejur pe tot cerul, c-un singur ghem negru de furtună și greu de ceață fix unde? Fix acolo unde mergeam noi.

Fuck! Nu era vorba doar de întunecimea potecii ci de toate așteptările noastre năruite. Jumătate de deceniu vorbisem despre cum o să facem fotografie cu stele și bujori acolo și-acum, când peste toată zarea domnea seninul, să se lipească tocmai acolo noaptea cea neagră?

Mergem încet, gâfâit, transpirat. Fiecare pas vine cu răcoare amestecată cu picături fine de ploaie și visuri dărâmate. Nu trece mult și ne chinuie tălpile, pulpele, coapsele și umerii, ăștia din urmă încep să facă noduri de la chingile rucsacurilor(unu în spate și unu în față pentru fiecare, nu noduri – bagaje).

Primul petec de zăpadă, al doilea, al treilea. Cât mai poate să se răcească, e mijlocul lui iunie, ce naiba?

Un pâlc de bujor de munte înflorit, încă unul și încă Continue reading

La vulpe

”Fuck me. Motherfucking little bastards”

Da, în unele împrejurări înjur mental în engleză. Cum ar fi când trec printre niște mesteceni plăpânzi, abia cât mine de înalți, cu verdele frunzelor strălucind a soare, care-mi par a fi habitatul ideal pentru niște căpușe dornice să sară pe tine.

Dacă mai și întorc o frunză, PRIMA frunză pe care pun mâna și găsesc DOUĂ, două căpușe la bronzat(și-acum mă enervez că nu am făcut poză, că nu mă crede nici dracu) e clar că e una din împrejurările alea.

Strâng din dinți, trec prin boscheții respectivi, dau câteva bobârnace sănătoase călătorilor nedoriți de pe mine(da, nene, se-aruncă căpușele ca Tom Cruise în misiune imposibilă când simt sânge cald) și mă rog să nu am și pe spate sau prin păr, unde să nu le pot vedea.

Ajungem la țintă, un Continue reading

Gata

Se fac zece ani de când scriu pe internet lucruri ce țin de educație civică sau politică, de când explic/despic firele mocirlei în care, suntem în stare sau nu să recunoaștem, ne bălăcim zilnic în România.

Mi-am luat, fără exagerare, mii de înjurături și amenințări goale(slavă cerului) în timpul ăsta și am argumentat tot de mii de ori, folosind nici nu vreau să știu câte sute/mii de ore din timpul meu pentru asta, în discuții cu intelecte de mătură.

Superior. Elitist. Arogant. Să arăți cât ești tu de tare, de asta scrii – nu, de fapt asta e atât de departe de firea mea încât iese de pe foaie. De când mă știu mi-a plăcut să joc cu adversari apropiați de nivelul meu sau mai buni, pe absolut orice fel de teren – sport, muncă, pasiune, discuție.

Victoria asupra cuiva net inferior pe subiect nu-mi aduce niciun fel de bucurie, că-i vorba de biliard/whist/traforaj, că-i vorba de o discuție în contradictoriu, că-i vorba despre o decizie de muncă. Mai mult de atât, nu simt nici înfrângerea în fața unui oponent slab, sunt atât de conștient că m-am jucat să văd până unde pot să-mi împing execuțiile, că nici măcar când începe celălalt să se fălească nu mă prinde nicio voință de răzbunare, e prea la îndemână – se întâmplă câteodată să mimez furia înfrângerii doar ca să ridic atmosfera jocului(așa cum fac și cu fiică-mea).

Cu alte cuvinte, nu-mi aduce nimic, nici bucurie, nici ambiție, nici perfecționare, nimic. Să crezi că eu țopăi cu Continue reading

Cantitatea câștigă

Când vine vorba despre formarea unei mentalități, unui obicei sau unei comunități, cantitatea câștigă întotdeauna.

De asta la generațiile mai vechi televiziunea are un rol atât de important. De asta cele mai accesate canale online, de la bloguri la trusturi media, au un conținut cel mult mediocru. De asta McDonald’s.

Calitatea necesită resurse, efort și talent care fac extrem de grea dacă nu chiar imposibilă bombardarea continuă a audienței cu conținut, iar ăsta e factorul principal atât în formarea unui obicei cât și în modelarea un atitudini/credințe.

De asta Cioloș nu se poate bate cu Antena3 și nici Osteria Francescana cu KFC-ul.  Continue reading

Leacuri mărunte

Am intrat într-a opta lună de foc în sobă. Bine, nu în sobă, în centrală, iar în ultimele două zile abia a pornit undeva pe la cinci-șase dimineața(a nu, nu e cazul s-o închid că săptămâna viitoare iar coboară vremea sub zero).

A nins, când nu a nins a dat cu lapoviță, când nu a dat cu lapoviță a plouat, de toată proaspăta mea curte arată ca o plantație de orez. Fără orez.

Mi s-au adunat multe și încâlcite pe cap în ultimele luni, de genul cărora aduc frigul, umezeala și urâtul de afară înăuntru, de te simți în mocirlă până la gât. Stăteam scufundat așa de nu mai știu când, învârtindu-mă de la un gând sumbru la altul, ca un bursuc în vizuină. Continue reading

Hoții model

Azi căutam să cumpăr un coș cu lemne de foc. Mi s-a răspuns de către căruțași – nu ne putem risca, ne iau căruțele și caii și ne dau amenzi.

Într-un final, mi-au zis că-mi aduc patru săcușori cu lemnuțe. Bravo, am zis, dar stau acum pe geam și mă uit cum trec camioanele pline cu lemn…

*

Hai să spunem că absolut orice camion cu lemn pe care-l vezi pe stradă e ilegal, ba chiar în aceeașil măsură de ilegal cum e lemnul adus de căruțași(de multe ori chiar furat). Se vede limpede cum problema omului nu e asta, ci că lui i-a fost greu să cumpere lemn tăiat/furat pe șestache din pădure când alții pot lua cu tirul.

Da, fraza de început e o reproducere fidelă a unui post pe online-ul bucovinean. Mai mult, fraza e o variație a unei atitudini care o vedem peste tot – nu încălcarea legii irită românul ci realitatea că el nu o Continue reading

Vipere și cocoși

Călcăm ca apașii pe potecile înghețate, să nu ne audă pădurea. Pe ultima bucată, părăsim cărarea, stingem lanterna și ne luăm după stele. E cer senin, poate în sfârșit o să am lumină bună și-o să prind cocoșul într-o fotografie, sunt ani întregi de când tot încerc.

Tocmai pentru că nu-i urmă de nor, aerul dansează între -5 și -10 grade. Ajungem fix în mijlocul roatei(zona de câteva sute de metri pătrați în care cocoșii își cântă amorul), ridicăm o foaie de cort de camuflaj, deschidem ”geamurile” și ne cufundăm în tăcere.

Dacă te aud înainte să coboare din copaci, poți să te lași păgubaș… o oră de tăcere, nemișcare și frig. Fiecare secundă de răbdare mă duce mai aproape de fotografia pe care mi-o doresc de atâta vreme… mă rog pur și simplu să mai stea ascunși și eu să-mi mai simt picioarele cum îngheață sau amorțesc, că nu sunt sigur… e încă întuneric și mi-e frică să nu vină și să plece înainte să urce soarele peste creastă.

Începe să se albăstrească pădurea, semn că răsăritul e pe-aproape. Gata, îi auzim. Trosnete de aripi și cântec înfundat pe deasupra. Coboară trei, unul în spate, unul pe Continue reading