Atunci când ne dă semiotica afară din casă

M-am uitat la “Enemy” în primul rând pentru Jake Gyllenhaal. L-am remarcat în Donnie Darko şi mi-am zis că am descoperit noul Johnny Depp. Adică actorul cu aură uşor mistică, şic, carismatic şi totuşi tăinuind o răceală râncedă.
Ambii sunt perfecţi pentru roluri ciudăţele, dar Gyllenhaal este mai leal noii generaţii de cinefili.
#Lumbersexuali

Nici Donnie Darko nu a fost un film croit după măsuri comune. Dar a ştiut să păstreze rezonabil amestecul de raţional şi fantasmagoric, pentru a nu face franjuri mintea spectatorului inocent.

În Enemy se renunţă la protecţia minţii consumatorului de film clasic şi la doza de normalitate, salutare în Donnie Darko.
Simbolismul este vârât cu polonicul pe gât, chiar şi atunci când nu este cazul. Şi se întâmplă ceva straniu, chiar şi pentru mine, un apărător al metaforei:

Filmul nu este construit prin prezentarea metaforică a unui subiect. Motivul principal este însăşi metafora, care se dezvoltă pe un schelet firav, şi anume subiectul filmului.

De exemplu, te aşezi la masa de scris şi nu îţi alegi un obiect pe care să îl descrii prin figuri de stil. Prima dată construieşti metafora şi pe urmă cauţi disperat un cadru propice pentru a o aşeza. Mi se pare o formă exagerată de manifestare artistică.

Şi semiotica asta trebuie să tăinuiască un subiect valid, ceva cât de cât important. Altfel, ne învârtim în derizoriu. Ajungem să codificăm lista de cumpărături.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

2 Comments

Leave a Comment.