Asteptand tramvaiul

Articol scris de Ana

Am coborat din metrou la Tineretului, dupa ce iesisem cu o prietena.
Este intuneric si un frig ascutit pe care il simt in ghete si la ochi. Ma gandesc sa chem un Uber, dar mi-e oerecum jena, pentru ca pana acasa nu sunt suficienti km cat sa ma simt confortabil sa pun in executie liniile de cod din aplicatia Uber si in miscare un sofer care poate face mai multi km pana la mine decat pana acasa.

Gandesc mult, excesiv, cand sunt singura. Nu stiu cat e ceasul…in jur de 10. Mi se pare extrem de liniste pentru ora asta. Este joi noaptea si toata lumea din Tineretului pleaca maine dimineata la birou. Mai putin eu, un pusti cu placa de snowboard si o tanti in varsta, dar foarte eleganta. Imi plac ghetele ei cu toc si ii admir silueta subtire care se intrevede prin haina de blana. Tramvaiul nu mai vine, trec autobuze aproape goale si la semafor se opresc din ce in ce mai putine masini.

Imi atrage atentia o masina care intarzie sa plece desi e verde. Mai sunt doua masini in urma si nu inteleg de ce nu claxoneaza nimeni. Vad soferul, pe peronul tramvaiului de vis a vis, cum ii da unui batranel o bancnota si ii spune cateva cuvinte pe fuga, zambind. Alearga inapoi in masina si pleaca de la semafor. Niciun claxon. Ma trezesc zambind si eu. Niciun claxon!!!

Tramvaiul meu nu mai vine. Pustiul cu snowboardul abandoneaza. Raman cu doamna cu haina de blana. O vad ca se apropie de mine si ma intreaba direct: “O luam pe jos pana la Lucian Blaga?” Incep procesarea paralela, la mine in gand: in primul rand, sunt surprinsa de vocea vioaie a Doamnei! Imi plac ochii ei mici si albastrii. Probabil au fost mari candva, dar acum par mici sub ploapele cazute. Cred ca are vreo 70 de ani si ceva. Hmmm, ce eleganta e! Blaga… Unde e Blaga? Poate as merge… Nu mai stiu nimic scris de Blaga…Hmmm.

Reusesc totusi sa-i raspund suficient de repede cat sa nu para ca m-am pierdut complet la mine in gand: “Trebuie sa vina tramvaiul. E…(ma uit la ceas) 10:20. Asteptati de mult?” Imi raspunde instant: “De vreo 10 min inainte sa vii dumneata.” Eu sunt “dumneata”! Mi se intinde un zambet pe fata.

Imi place mult de Doamna si instinctiv incep sa o imit. Ii raspund si eu instant si hotarat, in timp ce ma indrept, si imi iau statura de “dumneata”: “Atunci trebuie sa apara din clipa in clipa”. Doamna se intoarce pe un toc si incepe sa mearga a nerabdare catre capatul refugiului. O observ de la spate si imi reconfirm sentimentele fata de ea: Are ceva care ma atrage, e demna, dreapta, cocheta si pare curajoasa.

Langa mine, apare de nicaieri o tanti. E micuta si infasurata in geaca, cu un fes cu sclipici si gluga pe cap. Ridica privirea catre mine si ma intreaba: “Asteptati de mult?” “Nu chiar…Doamna – si fac un semn cu capul catre Doamna – asteapta mai de mult. Dar cred ca trebuie sa apara tramvaiul”. Imi zice: “Daaaa, vine clar. Azi am fost schimbul doi si tot cu tramvaiul m-am dus.”
Pauza.

“Stiti ca Doamna a fost profesoara de sport. Are peste 90 de ani. O stiu de la biserica…”
Am parasit iar realitatea. 90 de ani…Acum inteleg de ce imi place asa mult. E in varsta cum ma gandesc eu ca o sa fiu. Adica la fel ca acum, dar cu ochii putin mai mici.

Intre timp, Doamna vine langa noi si formam un triunghi mic, mic…suntem ca niste pinguini in asteptarea tramvaiului. Inca la mine in gand, imi permit o scurta sesizare: 30, 60 si 90 ani, 3 femei in statie la Tineretului. Haaaa!

Revin in discutie si preiau subiectele natural: vremea friguroasa, raceli si viroze, politica, pensii si salarii. Ne cunoastem de cateva minute, dar suntem prietene. Tanti a fost racita rau. “La fel si tata” le spun eu. Doamna nu a racit niciodata pentru ca “eu mergeam pe jos, cand eram mica, 15 km pana la scoala si apoi mereu am facut sport”. Suntem cea mai tare gasca si iata ca vine si tramvaiul.

Incepem calatoria…tramvaiul e aproape gol. Continuam discutiile in triunghiul nostru cu latura de 30 de ani. Dupa 2 statii, raman singura cu Doamna: “Ma pregatesc sa plec in Spania la nepoti”. Ii suna telefonul si o aud cu acelasi ton hotarat, parca putin deranjat, cum linisteste pe cineva ca e bine si ca a venit tramvaiul. Apoi spre mine dintr-o data “Am fost la un spectacol minunat la TNB. Este o fata care danseaza tot spectacolul. Nu am mai vazut ceva asa de frumos, cum se misca…Trebuie sa te duci”. Urmeaza Lucian Blaga. Ne uram seara frumoasa si o urmaresc cum traverseaza.

Raman singura in tramvai, fericita de ce am trait, de ce am cunoscut, de inspiratie si de speranta. Ma bucur ca am asteptat tramvaiul. Cobor beata de ganduri, dar imi ridic privirea brusc. Stiu! Mi-am amintit!!!

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
si nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea”

Poezia fara rima

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

6 Comments

    • Nu zic, e fain tabloul Anei, doar ca merele-s verzi și iarba în care au căzut, netunsa de ceva vreme.

    • Iarba e netunsă de ceva vreme…
      Uneori eşti prea metaforic pentru frăgezimea receptorilor mei :))
      Te referi la faptul că nu şi-a antrenat de ceva vreme talentul scriitoricesc? Da, cariera ei nu presupune ştiinţe umaniste. O văd ca pe un om înfipt în realitate care îşi permite evadări – luxul de a şti cum să te bucuri de episoade banale (aşteptarea tramvaiului).

    • Miracolul banalității mondene atât de frumos surprins și exteriorizat de Blaga, m-a călăuzit mulți ani, în tinerețe.

      De ceva vreme insa, nu mai sunt receptiv pentru genul acesta de romantism melancolic.
      Din păcate, pentru merele ei verzi, mi-a cam crescut iarba peste.

      Semn ca ar trebui sa o mai tund… 🙂

Leave a Comment.