Guest Post by Ciprian
“Nu voi încerca să conving pe cineva de realitatea dumnezeirii prin ceea ce voi scrie în aceste ‘pastile’ ci vreau să scot în evidenţă două lucruri. Primul ar fi adâncimea şi profunzimea scrierilor biblice şi faptul că aceasta poate fi interpretată de la nivelul ad literam până la unul foarte adânc duhovnicesc şi spiritual. Adevărurile evanghelice nu sunt niciodată pe deplin relevate sau epuizate de sensuri şi înţelesuri.
Al doilea lucru pe care incerc sa il fac prin aceste scurte scrieri este sa arăt importanţa cuvintelor, căutând etimologia lor. Faptul că acestea aveau viaţă şi reprezentau o întrupare concretă a unei realitati şi oamenii când le foloseau ştiau foarte précis la ce se refară. Iar pierderea sensului lor o consider o cauza a lipsei de întelegere adâncă ce domneşte astăzi în societatea umană.
Facerea. Din capitolul 3.
Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: “Adame, unde esti?”
Dumnezeu nu stia unde este Adam? Desigur că stia. La un prim nivel de interpretare această interpretare vrea sa arate delicateţea lui Dumnezeu, dorind să îi ofere timp lui Adam să se acopere, să se gândească, să îi ofere un răgaz. La un alt nivel de interpretare Dumnezeu doreşte ca Adam să îşi ceară iertare, să îi pară rău de fapta sa, şi aceasta pentru a rămane cu Dumnezeu. În greacă a ierta (να συγχωρείς) se traduce prin a fi cu cineva împreună în acelaşi loc. Mâncănd din pomul cunoştinţei binelui şi răului, Adam a plecat de la Dumnezeu şi a ajuns în comuniune cu răul; nu mai era împreună cu El. Şi Dumnezeu văzând că nu mai este cu Adam în comuniune, în acelaşi loc, îl intreabă Adame, unde eşti? Adica îl întreabă vrei să te iert, vrei să vii înapoi la mine? Dar Adam dă vina pe Eva şi aceasta pe şarpe, nicicare nu îşi asumă responsabilitatea. Şi urmarea o ştim cu toţii.
Cuvântul de azi otium – timp de relaxare, de ragaz, de tihnă şi de liniştire în latina. Negotium este antonimul său şi de aici cuvantul negoţ din limba română. Adică cine negoţeşte, cine negustoreşte nu mai are tihnă, timp de pauză, timp de liniştire. Şi să ne gândim că în zilele noastre cam cu toţi negustorim şi o mare parte a timpului.”
Ce este pomul cunoașterii și când s-a născut liberul arbitru? – este una din întrebările căreia nu i-am găsit răspuns satisfăcător nicăieri. Mă poți ajuta?
Pomul cunoasterii binelui si raului. Cu asta am vrut sa incep dar mi s-a parut prea complex.
Iar la cuvinte ajungem. In greaca cuvantul care il traduce cel mai corect nu este pomul cunoasterii ci pomul comuniunii cu binele si raul; aceste cuvinte au aceasi radacina. Cu binele Adam era deja si amncand a ajuns si cu raul in comuniune.
Liberul arbitru este de la inceputuri. Dumnezeu l-a facut pe om si pe ingeri cu liber arbitru, fiindca i-a facut dupa chipul sau. Si a vrut ca deplin liberi sa alegem sa fim cu El, sa Il iubim. Nu programati. Si deplin liberi sa il putem respinge si batjocori. E cel mai mare dar pe care ni l-a facut dandu-ne viata: Libertatea.
Oricum e bine sa luati aceste pastile ca niste excercitii de filosofie pentru cei care nu cred in Dumnezeu si nu ca lectii de teologie. Ca un film SF foarte prodund si lung cu multe chestiuni interesante. Nu sa va ganditi la preoti nemernici si la catedrale de 200 milioane de euro 🙁
Problema mea cu accepțiunea asta (și acum discutăm pur teoretic, fără să am nici cea mai mică tendință de a fi malițios cu practica bisericească) este următoarea:
Un liber-arbitru real nu poate exista fără cunoașterea binelui/răului. Dacă liberul arbitru a fost de la început atunci, fără să cunoască binele și răul, omului nu i se putea găsi vreo vină, pentru că ideea de greșit vine doar din cunoașterea asta, iar responsabilitatea poate să vină doar din conștiința greșelii.
Să nu respecți ceva, chiar cuvântul Domnului, fără să știi că e greșit nu ar trebui să aibă vreo consecință. Nu?
Ia-l pe Lucifer. Diavolul, a fost cel mai mare dintre toti ingerii si a trait in maxima proximitate a lui Dumnezeu si a ajuns sa vrea sa ii ia locul. Cum sa stai lanaga Binele suprem, langa Iubirea absoluta si sa doresti sa ii iei locul. Cum se poate naste asa un gand? Aici ratiunea se infunda…
Vlad,
Adam stia de existenta pomului cunoasterii. Nu stia de consecintele alegerii sale. Adam trebuia sa aiba deja liberul arbitru, altfel nu ar fi putut alege cunoasterea. Fara aceasta libertate, nu ar fi putut cadea in pacat. Nu l-ar fi lasat Dumnezeu sa o faca.
“ideea de greșit vine doar din cunoașterea asta, iar responsabilitatea poate să vină doar din conștiința greșelii.”
Adam nu avea nici o responsabilitate fata de Dumnezeu, asta inseamna ca a fost complet liber. Daca Adam ar fi stiut consecintele probabil ca nu ar fi ales asa. Cu alte cuvinte nu ar fi fost liber sa aleaga.
De asta nici nu putem spune ca Adam a gresit alegand cunoasterea. Caderea in pacat este o consecinta a alegerii sale. O consecinta neplacuta din care poate oricand sa iasa, daca-si doreste cu adevarat si demonstreaza ca este vrednic.
Hary Adam stia. Dumnezeu i-a spus in ziua cand vei manca, negresit vei muri. Adica vei deveni muritor.
Cum a vrut Dumnezeu să fim complet liberi? Liberi, dar fără să mâncăm din pom şi să aflăm cealaltă față a Creației. Asta nu e libertate.
Eu chiar vreau să Îl înțeleg mult mai bine pe Dumnezeul Vechiului Testament, poate că pastilele astea Îl vor explica. Vreau să înțeleg pedepsele date în Vechiul Testament de la “cu sudoarea frunții tale să-ți câştigi pâinea” până la Potop. Şi apoi să înťeleg ce metamorfoză I s-a petrecut de am trecut la “pentru că într-atât a iubit Dumnezeu pe om, încât l-a dat pe unicul Său Fiu …”
Ba chiar sunt curioasă cine a creat răul. Dacă Dumnezeu a creat lumea cu tot ce este în ea, cu toate rânduielile ei … răul cine l-a creat? Ba chiar, dacă este Atotputernic şi Atoateştiutor, şi l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, iar omul e cu păcat, atunci şi Dumnezeu e cu păcat? Şi toți oamenii sunt după chipul şi asemănarea Sa ori doar Adam?
“Cum a vrut Dumnezeu să fim complet liberi? Liberi, dar fără să mâncăm din pom şi să aflăm cealaltă față a Creației. Asta nu e libertate.”
Cum sa nu, este chiar cea mai inalta forma de libertate. Creatorul omului ar fi putut sa-l tina 100 % sub control, dar a avut incredere in el si l-a inzestrat cu un liber arbitru. Adam putea alege sa ramana alaturi de Dumnezeu sau sa-l paraseasca alegand aventura cunoasterii. Stim ce a ales.
Intemnitarea omului intr-un spatiu-timp limitat (caderea in pacat) nu inseamna ca omul nu mai poate reveni alaturi de Dumnezeu. El are in continuare libertatea de a alege. Omul poate alege oricand drumul eliberarii si mantuirii. Portita catre Dumnezeu este deschisa, trebuie doar sa vrei.
Dumnezeu isi doreste ca omul sa se intoarca la el, pentru ca-l iubeste. Isi doreste la randul sau sa fie iubit de om, insa nu din obligatie, ci din libera sa alegere. 🙂
Toti am fost creati dupa chipul lui Dumnezeu, urmand ca liberi fiind sa incercam sa dobandim si asemanarea cu El.
Raul s-a nascut din mandria lui Lucifer.
@Hary>> “Cum sa nu, este chiar cea mai inalta forma de libertate. ”
Corect.
Oportună pastila lui Ciprian,la fel şi recursul inerent la rădăcinile cuvintelor. O mică observaţie însă, cu surâsul amical adiacent: oricât ne place duhul grec (mai puţin cel economic, lately), mai multe vocabule tehnice provin din latină, cume este şi cazul lui otium, -ii, care doar acolo înseamnă “liniştire, pace, detaşare, lene chiar” şi tot în limba lui Horatius care se lăuda că îi place să trăiască “oţios” (beatus ille qui procul negotiis s-ar traduce foarte liber “fericit cel care poate sta departe de larma tulburărilor” negotium a ajuns să dea neguţătoria noastră modernă. Totuşi Cicero vorbea în De oratore despre un otium cum dignitate, adică “repaos onorabil”, “retragere din cel publice cu demnitate”. Teologic vorbind, de păstrat în minte conceptul operator mai degrabă filozofic de Deus otiosus (“Dumnezeu care se retrage din lume, se ascunde de creaţie, dispare pentru moment”)foarte drag lui Mircea Eliade şi obsedant pentru Lucian Blaga, care îl găsea şi unde nu e sigur că există, adică în folclorul autohton cules… de el însuşi: “Doamne, Doamne, mulţi zic Doamne * Dumnezeu pare că doarme ‘ Cu capul pe-o mănăstire ‘ Şi de nimeni n-are ştire!”. Tare, nu? Si non e vero, e ben trovato!”
Multumesc mult.
Hary te rog modifica, eram cu cuvantul grecesc din facere si am ramas blocat scriind o mare prostie. Otium este latinesc si nu grecesc.
Ciprian,
am corectat in articol.
Hary, răspunsul tău nu este acceptabil din punct de vedere creștin. Chiar dacă diferența dintre ortodoxie și catolicism este majoră când vine vorba de transmiterea păcatului originar, ambele consideră gestul lui Adam păcat în sine.
Aici mă lupt cu contradicția – omul care trebuie să asculte fără să aibă noțiunile de bine și rău, fără deci să poată interpreta avertizarea sau amenințarea (depinde cum o iei – ortodox sau catolic) lui Dumnezeu ca fiind ceva bun/rău.
Adam avea puterea sa faca raul, dar nu il cunostea (nu era in comuniune cu el). Mancand din pom el si de atunci noi oamenii cu totii, ne este “mai in fire” sa mergem spre rau si mai greu spre Dumnezeu.
Acum daca vrei Vlad, suntem opus fata de cum era Adam in imapratia Cerurilor. Cunoastem raul si nu prea putem sa percepem Binele, nu mai suntem in comuniune cu El, dar il simtimt, il intuim, insa ratiunea adeseori (le la iluminism incoace)este piedica principala. Ratiunea este cenzorul daca vrei. Desi uneori facem binele. Dar pana sa ajungem in comuniune cu Binele (cu Hristos) este nevoie de multe … de Inviere.
Da, Ciprian, înțeleg și tocmai de asta mi-e greu să accept situația. Putem face o paralelă cât de cât potrivită cu un copil mic, un copil ce nu știe încâ destule pentru a avea idee de consecințele acțiunilor sale.
Într-un mediu uman, unde multe lucruri se întind peste puterile noastre, e ce înțeles situația în care un copil face ceva ce îl va marca pe viață, spre exemplu să-și verse borșul opărit peste el, pentru că părinții nu au putut să-l oprească.
Într-o lume divină însă, dragostea părintească ar fi putut interveni foarte ușor. Iar intervenția printr-o avertizare care nu poate fi înțeleasă în lipsa sensului bun/rău al ei nu e de fapt o intervenție.
Lași copilul să se lovească ușor tocmai pentru a ști pe viitor, nu-l lași însă să se nenorocească.
Astea sunt noțiunile care formează o contradicție majoră, pentru mine:
– păcatul este săvârșit în totală necunoștință de cauză dar este totuși considerat păcat, deși păcatul fără vină nu e o noțiune acceptată.
– o consecință extrem de dură a păcatului comis fără vină intră în contradicție cu dragostea părintească pe care, spre deosebire de multe dintre religiile europene mai vechi, creștinismul o aduce în relația divin-om.
Vlad,
“– o consecință extrem de dură a păcatului comis fără vină intră în contradicție cu dragostea părintească pe care, spre deosebire de multe dintre religiile europene mai vechi, creștinismul o aduce în relația divin-om.”
Aici te contrazic.
Dragostea si iubirea divina nu are treaba cu protectia si posesia. Noi ne protejam copiii de relele lumii, cat putem. Pentru ca asa am interpretat noi rolul nostru de parinte. Ba chiar tindem spre hiperprotectie, ceea ce denota mai degraba posesie decat libertate. Nu mai vedem binele in jurul copiilor nostri, ci doar multe primejdii de care vrem sa-i aparam. Pentru ca este mai usor sa interzici decat sa ai incredere ca totul va fi bine. Asta este o iubire umana hranita de frica de a pierde ceva drag. Ori iubirea adevarata nu cunoaste frica si teama.
Eu am interpretat dragostea lui Dumnezeu intotdeauna ca fiind neconditionata, omul fiind complet liber sa faca orice “greseala” ii trece prin cap. In asta consta libertatea deplina a omului. Dumnezeu il iubeste si atat. Nu intervine si nu influenteaza decizia noastra.
In comentariul de mai jos, am dat o interpretare ceva mai “malefica” caderii in pacat, dar in principiu nu exclude ipoteza ca Dumnezeu face totul din dragoste pentru creatia sa.
Hary, paralela mea nu cuprindea actul părintesc în general care e exact așa cum spui tu, ci doar situația unui copil mic ce merge târâș spre scaunul subțire pe care stă oala de borș fierbinte (na, nu ne luăm de probabilitate situației, e doar un exercițiu de asemănare).
Adam are fix aceeași cunoaștere a binelui/răului pe cât are un țănc de un an jumate a efectelor borșului fierbinte. Iar eu ca părinte știu absolut sigur că oala se va prăbuși peste el și-l va mutila pe viață, pentru că la fel știa Dumnezeu, că altfel n-ar mai fi divin.
Da, nu poți să faci o paralelă între comportamentul general al unui părinte care e mai întotdeauna dictat de – eu știu mai bine și tu să faci cum îți spun eu. Părinții nu sunt tocmai model de neîngrădire a copiilor :).
Ciprian,
“Hary Adam stia. Dumnezeu i-a spus in ziua cand vei manca, negresit vei muri.”
Da, asa scrie in Geneza. Nu numai ca i-a spus, dar i-a si poruncit sa nu manance din acel copac. Si a fost chiar manios cand a constatat ca nu l-au ascultat. Dumnezeu a blestemat pe rand sarpele, femeia si pe Adam.
“Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: “Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!”
“Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”.
“Iar femeii i-a zis: “Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”.
“Iar lui Adam i-a zis: “Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: “Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!”
Mda, din perspectiva actuala s-ar putea spune ca e neam prost Dumnezeu asta. La fel as putea spune ca am avut o parere prea buna despre Dumnezeu. :))
Dar totusi, ce sa intelegem din geneza si caderea in pacat, Ciprian?
Dumnezeu a zamislit un om pe care l-a numit Adam. Ca sa nu se plictiseasca, i-a facut niste jucarii (vietuitoarele), pe care Adam avea voie sa le dea nume.
Totul a fost bine, pana cand Dumnezeu a creato pe femeie, din coasta omului. Ca sa aiba Adam pe cineva de nivelul lui.
Practic, Dumnezeu l-a divizat pe om, facand din el barbat si femeie, spunand ca doar impreuna ei vor putea fi un (om) intreg.
Atunci au inceput necazurile.
1. Femeia a fost ispitita de sarpe.
2. Adam a avut mai mare incredere in femeie, decat in sarpe si in Dumnezeu.
Eu il suspectez pe Dumnezeu ca ori a facut o greseala (ceea ce nu prea se potriveste cu statutul lui) ori a provocat in mod deliberat caderea in pacat a omului.
Prea a fortat nota. Mai intai il face pe om, dupa aia Edenul in care il aseaza, o face pe femeie, planteaza pomul binelui si raului si ii avertizeaza pe amandoi sa nu manance din el ca sunt fucked. :))
Daca as fi Dumnezeu si as vrea sa scap de creatia mea nu prea reusita, sincer, asa as proceda. 🙂
Daca Adam si femeia sa (care a fost numita viata -Eva- de catre Adam dupa caderea in pacat) nu ar fi mancat din pomul cunoasterii, Dumnezeu ar mai fi inventat o ispita si mai mare.
Din acest punct de vedere “cadarea in pacat” pare a fi o consecinta inevitabila pentru om. Pentru ca Dumnezeu asta a urmarit. Nu numai ca Dumnezeu l-a inzestrat pe om cu libertatea suprema de a alege, dar a facut totul ca omul sa o si foloseasca impotriva creatorului sau.
Poate asta era planul de la inceput, ca omul sa-si creeze propria lume, dupa chipul si asemanarea lui, lasand insa o portita de intoarcere pentru cei care nu vor sa-si asume acest rol, preferand viata vesnica alaturi de Dumnezeu.
Hai, ca am facut un exercetiu bun de imaginatie, oferind un alt sens genezei. Asta ca sa nu zic ca am aberat deja prea mult pe tematica :))
Foarte îndrăzneț, de fapt blasfemic de-a dreptul și foarte corect. Iar, deși teoreticienii creștini se chinuie să spele textele abrupte ale bibliei printr-o grămadă de artificii de sens sau schimbări de înțeles, care să le armonizeze cu spiritul real al creștinismului așa cum îl înțelegem azi, rămâne realitatea unei biblii extrem de omenești.
Impresia unui Dumnezeu creat după chipul și asemînarea noastră, la fel ca zeii greci, este dominantă în Vechiul Testament. Biblia își va pierde într-o zi autoritatea de carte divină și purtătoare de adevăr pur și va fi recunoscută drept ceea ce e, o cronică a relației dintre om și divin, la fel de supusă greșelii ca orice altă interpretare umană a universalului divin.
Pentru mine asta e greșeala prin care teologia se depărtează de omul educat peste medie (menținerea la rang de adevăr a unor pasaje care, indiferent de ce floricele de interpretare faci, rămân semne clare ale unie mentalități brutal non-creștine) de fapt cred că am să scriu un articol prin care am să explic pe larg ce vreau să spun și cum aș putea deveni eu, pentru care Biblia este pe alocuri aberantă, creștin.
In Rai Adam avea multime de lucruri, mii si milioane de “fructe” si bunatati la dispozitie. Acel lucru i l-a interzis fiindca stia ca nu este matur si nu stie sa gestioneze cunoaasterea raului si ca astfel va muri. Daca ar fi stiut sa gestioneze atunci nu ar fi dat vina pe femeie, ci ar fi spus, da nu am ascultat, am fost slab, am vrut sa devin ca tine, etc.
Dumnezeu a vrut ca Adam liber sa creasca duhovniceste/spiritual si sa se intareasca in bine.
(Treci pe rosu in fuga …). Si Adam nefiind desavarsit dar avand statutul de nemuritor ar fi ramas in rai in vesnicie rau. Si “nimic necurat nu intra in Imparatia Cerurilor”.
Ceea ce suna ca un blestem este o binecuvantare pana la urma. Lucrul pamantului. De cand o fi lumea asa traim, doar ca pamantul nu da numai roade ci vedem ca buruienile cresc mai abitir ca rosile :(.
Ganditi-va de ce noi oameni ne bucuram mai tare cand ni se naste copilul decat atunci cand aflam ca este in pantecele maicii sale?
Apropo de exerciţii imaginative: din orice rău accesat cu sau fără voie se poate deriva un bine superior celui care exista înainte de transgresarea anterioară. Cel puţin aşa mi se pare că judeca Aurelius Augustinus (Fericit la ortodocşi, Sfânt la catolici) atunci când proclama “felix culpa qui meruit nobis talis redemptor”: fericită vinovăţia care ne-a meritat nouă oamenilor venirea unui atare Mântuitor.
Este o spirală ascendentă pe care o regăsim şi în lumea mult-prea-post-modernă: oricâte rele noi şi excese inventează mentalităţile relaxate şi blazate de acum, apar spontan antidoturi pozitive şi reacţii fie umane, fie filozofice, fie literar-culturale ce le depăşesc aproape imediat sau măcar le fixează în efigie pentru edificarea celorlalţi. Tu, Hary, cu optimismul tău ireconciliabil şi făptuitor, Ciprian cu credincioşia lui melioristă şi Vlad cu terapeutica lui tonică şi tonifiantă prin scris puteţi fiecare da mărturie că aşa stau lucrurile. Păcatul, originar sau nu poate deveni, în planul providenţial, o etapă, nu neapărat necesară, dar suficientă pentru orice salt calitativ posibil, chiar dacă improbabil în momentul de criză al săvârşirii culpei.
Ce inseamna ‘meliorista’?
Si eu nu am raspuns la enigmele Vechiului Testament. Asa o chestiune principiala este ca limbajul este pe masura evreilor din vremea aceea si pe capacitatea lor de intelegere. Sabie pentru sabie, ochi pentru ochi, s.a.
Asa pricepeau ei.
Dumnezeu ne da maxim de bine tot timpul.
Dar v-am zis, luati ca discutii filosofice. Iar daca va incumetati sincer sa cautati adevarul nu il gasiti la mine si nici in scrierile nimanui, ci in viata cuiva. Trebe cercetat pe lanaga oameni care traiesc ceea ce noi vorbim. Cum am mai zis: ratiunea se infunda.
“Meliorist” înseamnă care vrea să se îmbunătăţească lucrurile, să fie mai bune ca să nu fie mai rău – vorba lui Gică Hagi (de la comparativul de superioritate latinesc “melior, -ius” vizibil în francezul meilleur, în italiană, spaniolă şi chiar la noi: “a ameliora”!) Deci e de bine, cel puţin etimologic :))
Vlad,
“Adam are fix aceeași cunoaștere a binelui/răului pe cât are un țănc de un an jumate a efectelor borșului fierbinte. Iar eu ca părinte știu absolut sigur că oala se va prăbuși peste el și-l va mutila pe viață, pentru că la fel știa Dumnezeu, că altfel n-ar mai fi divin.”
Asta asa este, doar ca nu se pot compara cele doua situatii.
Mutilarea unui copil mic pe viata, care sufera un accident din lipsa de atentie si discernamant, nu se poate compara cu “caderea in pacat” a omului.
Ce i s-a intamplat lui Adam nu a fost un accident nevinovat cu urmari grave. Adam a facut o alegere, ba chiar a fost impins sa o faca, pentru ca a fost provocat in acest sens (de Dumnezeu si diavol deopotriva). Dumnezeu i-a facilitat alegerea creand conditiile necesare caderii in pacat.
Vazand ca momeala (Adam) “nu musca” a creato pe femeie si l-a pus pe sarpe (tot o creatie de-a lui) sa o ispiteasca.
Dupa care s-a enervat pe om si pe diavol blestemandu-le zilele :))
(recunosc, asta este doar o interpretare lumeasca a facerii, de tip telenovela…)
Dar i-as pune o intrebare serioasa lui Ciprian, in acest context:
De ce perspectiva cunoasterii a depasit oricare dintre instinctele lui Adam?
De ce curiozitatea lui Adam, a fost mai puternica decat increderea in viata vesnica si in iubirea lui Dumnezeu si de frica de Dumnezeu (care l-a amenintat pe om cu moartea)?
Imi place sa cred ca Dumnezeu l-a creat pe om si l-a inzestrat cu toate caltatile sale. Prin urmare si cu aceasta curiozitate si dorinta de cunoastere de care vorbesc mai sus.
Nu numai ca l-a inzestrat cu aceste “calitati”, dar i-a si predat fraiele, dandu-i libertatea de alegere.
Totul ar avea un sens foarte frumos si nobil. Dumnezeu isi iubeste creatia si doreste ca ea sa fie libera.
Dar daca este sa ma iau dupa sfanta scriiptura, Dumnezeu zici ca-i soacra-mea. Spune mereu sa facem cum credem noi de cuviinta, insa daca facem cum nu se asteapta de la noi, se supara… :))
Dumnezeu zici că-i soacră-mea – asta merită o schiță de stand-up :)))
Raspunsul e simplu si poate simplist: Adam nu era matur din punct de vedere spiritual.
La chestiunile cu Dumnezeu l-a impins este un joc al tau, ca altminteri, ca explicatii seriose sunt puerile.
Ciprian,
“Adam nu era matur din punct de vedere spiritual.”
Daca este adevarat ce spui, atunci e si mai probabil ca Dumnezeu l-a trimis pe Adam si pe Eva lui, la studii pe pamant, ca sa mai evolueze spiritual.
Ca sa nu se faca de ras in ceruri cu Adam, Dumnezeu a pus in scena perfect caderea omului in pacat: fruct oprit, sarpe vorbitor, femeie slaba de duh.
Nu avea cum sa nu functioneze:))
Acum pe bune, dorinta de a cunoaste si curiozitatea denota imaturitate spirituala?
Si eu reiau intrebare mea care este foarte seriosa.
Fe ce noi oameni ne bucuram mai tare cand ni se naste copilul decat atunci cand aflam ca a fost zamislit in pantecele maicii sale?
As spune ca abia dupa ce-i vezi (copilul si mama) sanatosi, te poti bucura cu adevarat. In 9 luni se pot intampla multe, la nastere la fel.
Daca vrei mai incerc o interpretare ceva mai spirituala.
Sa presupunem ca Adam (si Eva) din Rai corespund unor bebelasi in pantecul mamei. Cat timp sunt in interiorul lumii creatorului lor, Adam si Eva, respectiv bebelasii traiesc intro lume aproape perfecta, fiind legati direct de creatorul/mama lor.
In Rai/pantec au absolut tot ce au nevoie ca sa traiasca fericiti.
In Rai asistam la o scena dramatica, in care omul necopt spiritual, este alungat din paradis si expulzat intro lume noua si straina. O lume in care omul trebuie sa experimenteze greutatile si bucuriile vietii, avand sansa de a se maturiza spiritual. Acest lucru este posibil, in cazul in care cauta relatia cu creatorul sau din acel plan diferit (pur mental/spiritual), cu scopul de a gasi calea inapoi spre viata vesnica in paradis.
In pantecul mamei, asistam la o scena similara. Copilul exte expulzat in chinurile si durerile facerii, intro lume complet noua si straina lui.
Sa presupunem ca nasterea copilului pe pamant are acelasi sens ca si caderea in pacat: maturizarea spirituala.
Copilul intretine o legatura foarte stransa cu parintii creatori, in special cu mama, din alt plan relational. Pana aici totul ok.
Dar va dori copilul sa se intoarce vreodata inapoi in pantecul mamei? Bine, vor fi destui binevoitori care-l vor trimite inapoi la origini in decursul vietii sale, insa acest lucru este mai degraba perceput ca o insulta in lumea noastra. Oricum, ar fi de contemplat la originea acestei injuraturi, probabil ca etimologic vorbind, este vorba despre o urare pozitiva… :))
Scopul vietii pe pamant, adica a nasterii si mortii noastre, consta mai degraba in crearea si perpetuarea vietii si lumilor in care traim si la care ne raportam. Nu vrem inapoi in pantecul mamei, pentru ca suntem “programati” sa cream noi insine viata, dupa chipul si asemanarea noastra.
Daca tot filozofam pe marginea Genezei si facem analogii spirituale, nu cumva Dumnezeu ne-a creat dupa chipul si asemanarea lui, fix cu acest scop nobil de a creea la randul nostru?
Nu cumva alungarea din paradis a facut parte din planul divin de la inceput, cu scopul de a creea o lume noua, diferita, in care creatia lui sa poata creea viata, dupa chipul si asemanarea ei? Nu acesta este sensul crearii noastre?
Mie imi vine foarte greu sa cred ca Dumnezeu ne-a creat doar cu scopul de a-l venera si slavi vesnic, pentru a putea primi si simti iubirea si dragostea lui nemarginita.
Da, poate fi si acesta un sens al vietii, insa doar pentru cei ce-si doresc acest lucru si nu vor sa-si asume riscurile facerii si crearii lumii in care traim.
Ceea ce pare a fi o certitudine (pentru toti oamenii) este ca omul a fost conceput sa fie liber.
Ca sa-si poata alege menirea si scopul propriu in viata. Ca persoana si ca parte dintro comunitate (comuniune).
Omul s-ar fi inmultit – dar nu trupeste – si in rai, insa spiritual.
Ne bucuram mai mult fiindca dupa nastere copilul ne poate el liber cauta pe noi. In burta, vrea nu vrea, este cu noi. Dupa, noi vrem comuniunea liber consimtita si aleasa de el.
Si Adam dupa creere ar fi putut sa il caute numai pe Dumnezeu. A fost imatur fiindca a renuntat la apropierea de Iubirea lui Dumnezeu pentru o tentatie: de a fi ca Dumnezeu. Dar si Dumnezeu acelasi lucru il vroia dar nu sarind pasi ca te arzi in bors, ci crescand spiritual treptat.
Ciprian,
“Omul s-ar fi inmultit – dar nu trupeste – si in rai, insa spiritual.”
Apropo de asta. Primul om creat de Dumnezeu, Adam, ce era? Barbat?
Si cum s-ar fi inmultit Adam spiritual? Intrand in comuniune cu coasta lui?
Tare as vrea sa stiu cum poti sa te inmultesti spiritual, in conditiile in care inmultirea nu are nici un sens logic la o fiinta eterna, nemuritoare.
Parabola nasterii:
“Ne bucuram mai mult fiindca dupa nastere copilul ne poate el liber cauta pe noi. In burta, vrea nu vrea, este cu noi. Dupa, noi vrem comuniunea liber consimtita si aleasa de el.”
Interpretarea aceasta nu numai ca este foarte apropiata de a mea – adhoc imaginata – dar si presupune ca Dumnezeu a planificat de la inceput cadarea in pacat si ca a jucat teatru cand s-a suparat pe creatia sa.
“Si Adam dupa creere ar fi putut sa il caute numai pe Dumnezeu.”
Daca o facea, daca il cauta numai pe Dumnezeu, omul nu ar fi facut o alegere in cunostinta de cauza. Liberul arbitru nu ar fi avut ce sa decida.
Nu poti sa alegi ceva daca nu cunosti alternativa.
Daca Dumnezeu a vrut sa fie iubit neconditionat de om, atunci omul TREBUIA sa experimenteze alta viata, ca sa poata face o alegere libera.
Ceea ce ne arata din nou ca alungarea din paradis era necesara, ba chiar era pusa la cale de la inceput, pentru ca omul sa se poata inmulti si maturiza spiritual, in asa fel incat sa poata alege cu adevarat iubirea lui Dumnezeu.
In fine, esti constient sper, ca noi doi acum aberam la greu pentru cineva care gandeste cat de cat rational si se raporteaza la un cadru de gandire lumesc, nu? :))
🙂 E doar un alt cadru
Dumnezeu l-a facut pe om la inceput barbat si femeie.
Cum s-ar fi inmultit? Ratiunea se infunda. Dar nimic nu este cu neputinta la Dumnezeu. Daca eram doar fiinte spirituale si nu stiam de trup si ti-as fi zis ca si daca cadeam din Rai ne-am fi inmultit dar trupeste ai fi intrebat cum asta?
După mine în credința asta rațiunea se înfundă cam prea des. Și liberul-arbitru pe care afirmați că l-a avut Adam nu era deloc liber-arbitru. Liber-arbitru era dacă Adam ar fi cunoscut dinainte toate detaliile și abia apoi să poată alege. Toate detaliile presupunând să știe exact și ce înseamnă pomul cunoașterii binelui și răului, și urgiile care-l năpădesc dacă mănâncă mărul, și bucuriile pe care le cunoaște (nu putem spune că după ce am devenit muritori nu cunoaștem și bucurii) și avantajele nemuririi în grădina Edenului.
Dar ducând discuția în alt cadru de gândire, dacă pomul cunoașterii binelui și răului (absolutul din literatură) nu este decât permanenta căutare a unui ideal (asta și este de fapt), doar dorința omului de a fi Dumnezeu. Dar care Dumnezeu? Păi acel Dumnezeu (ideal) proiectat de om, nu? Și atunci Dumnezeu nu există. Dumnezeu (idealul) este altul pentru fiecare dintre noi.
Chiar, ce este Dumnezeu? E un duh? E un gând? Are trup? E materie sau doar spirit? Și dacă Dumnezeu este doar setul de valori al fiecăruia dintre noi, diferite de la om la om? Așa s-ar explica de ce Dumnezeu nu intervine deloc în viața fizică a omului (cazuri de boli la copii, chestii pe care le numim „strigătoare la cer” și mulți întreabă: „unde era Dumnezeu atunci?”; nu intervine pentru că nu poate) și toate îl așteaptă doar după moarte (în funcție de ce și-a proiectat fiecare în minte).
Se infunda, fiindca pentru mine si pentru altii nu ratiunea este forma suprema de cunoastere. Ci inima.